„Am întâlnit-o pe Laura în tren, iar la scurt timp ne-am căsătorit. Exact în ziua nunții am aflat un detaliu șocant de la rudele ei: eram al treilea soț al ei. După nici un an mi-a lăsat un bilet pe masă. L-am citit și apoi m-am întâlnit imediat cu bărbații de care tocmai divorțase. Așa am aflat totul.” Ce a descoperit despre femeie, ireal cine era de fapt:

Nu pot spune că de Laura m-am îndrăgostit la prima vedere. Ne-am cunoscut în tren, am plăcut-o, dar, la momentul ăla, nu mă vedeam însurat cu ea. Nu numai că s-a întâmplat asta, dar m-am și îndrăgostit nebunește de ea. Am trecut și peste faptul că mi-a ascuns că eu eram al treilea soț al ei, dar n-a mai contat. Am fost părăsit și eu!

Să fii singur la treizeci și doi de ani nu e lucru ușor. La un moment dat, începi să-ți pui întrebări. Oare cum de eram singurul burlac, dintre toți prietenii mei? Din vina cui nu ajunsesem să mă însor? A celor patru iubite ale mele sau a mea? Oare am vreun defect? Sunt chiar atât de cusurgiu și de inadaptabil?

Eram cufundat total în această dilemă când am întâlnit-o pe Laura. Îmi luasem rucsacul și plecasem la munte, fără să am habar măcar de stațiunea sau de hotelul în care mă voi caza. Mi se făcuse lehamite de orașul meu, de aceiași oameni, de aceleași locuri și mai ales de aceleași… femei. Toamna este anotimpul meu preferat pentru o gură de aer la munte și mă simțeam deja altul, de cum mă urcasem în tren. „Ce-ar merge acum o bere!”, mi-am spus în gând.

— Dacă nu vă supărați, puteți avea zece minute grijă de rucsacul meu? l-am întrebat pe unul dintre vecinii de compartiment.

Primind acceptul acestuia, am plecat voios spre vagonul-restaurant. Am intrat și m-am așezat pe primul loc pe care l-am văzut liber. Vagonul era aglomerat și nici n-am mai apucat să cer voie, cum ar fi fost politicos, de frică să nu se ocupe locul de către altcineva. La masa cu pricina ședea o blondă drăguță de vreo 30 de ani, îmbrăcată într-o rochie de blugi. Nu arăta ca un fotomodel, de să mă lase mut de admirație, dar degaja un fel special de „vino-ncoace”, care m-a stârnit. Nici nu s-a uitat la mine când m-am așezat. A dat din cap aprobator și a continuat să soarbă cu nesaț din ceașca plină cu cafea. „Nu era alt loc liber”, mi-am pregătit eu o scuză…

— Știți să ghiciți în cafea? am întrebat, nițel impertinent, nițel ironic.

— Dumneata știi să ghicești în cafea la filtru? mi-o întoarse ea. In plus de asta, chiar nu-mi place să-mi cunosc dinainte viitorul.

Încurajat de faptul că dialogul începea să se lege, am riscat o întrebare ceva mai personală:

— Așteptați pe cineva?

S-a uitat la mine cu ochii ei verzi, m-a studiat o vreme, încercând parcă să se hotărască dacă merit să-mi răspundă ori nu.

— Sunt singură. Merg la munte, în concediu. Vreau să mă odihnesc, să nu-mi mai facă nimeni program. Mulțumit?

— Da! și eu la fel ca dumneavoastră, m-am pomenit zicând. Am plecat aiurea, așa, nici nu știu unde merg exact.

— Asta nu se face! Cum poți pleca aiurea, fără să știi ce te așteaptă? Pe mine mă așteaptă camera hotelului unde merg an de an, razele soarelui din poienița unde obișnuiesc să fac plajă… Nu-mi place să pierd timpul cu căutatul.

Timp de o oră, am dis-cutat cu ea vrute și nevrute. Ceea ce părea la început o conversație dezinteresată s-a concretizat repede în propunerea mea de a coborî împreună, în gara Bușteni. Iar ea a fost de acord. Ne-am cazat amândoi la același hotel, camerele noastre aflându-se pe același palier. Cu mâna pe inimă vă spun că nici nu-mi trecuse prin cap vreun gând „necurat” în privința Laurei. Prezența ei în preajma mea era exclusiv decorativă, iar ochii ei verzi îmi spuneau destule despre ea, încât să n-am curajul de a încerca s-o seduc.

Două săptămâni, cât am petrecut împreună la munte, ne-au fost de ajuns să ne împrietenim la toartă. Am aflat despre ea că era divorțată de trei luni, că își iubise foarte mult soțul, că lucrează la un institut de cercetări.

Însă, pe măsură ce petreceam timp în compania ei, simțeam că mă atrage din ce în ce mai mult. Atât de mult, încât, când i s-a terminat concediul, am plecat tot împreună, dar în loc să cobor din tren la București, m-am dat jos tocmai la Constanța, orașul în care locuia Laura.

I-am făcut o curte asiduă timp de o lună, după care ne-am căsătorit. Prima surpriză am avut-o din partea unor rude primare de-ale proaspetei mele soții, chiar în ziua cununiei. Abia atunci am aflat că eu sunt al treilea soț al Laurei, și nu al doilea, cum crezusem. Prea fericit ca să mă amărăsc cu astfel de amănunte, am ignorat pentru moment vestea. I-am cerut socoteală, totuși, după vreo două săptămâni, când se mai liniștiseră apele. Laura a dat din umeri, a nevinovăție:

— Dragul meu, dacă merita ceva povestit despre cel de-al doilea soț pe care l-am avut, ți-aș fi spus. Ambele căsătorii prin care am trecut au fost niște greșeli ale tinereții mele. A doua mea căsnicie n-a rezistat mai mult de șase luni. Ce-ai dori să-ți spun mai mult de atât?

Ochii ei ca smaraldul aveau ceva ciudat când vorbea despre viața ei trecută, așa că am lăsat-o moale cu discuția. Eram mulțumit cu ceea ce obținusem, atunci când nici nu mai trăgeam speranțe la așa ceva. Laura era pentru mine o soție ideală: gospodină, frumușică, liniștită.

Zilele treceau repede, iar nopțile erau foarte fierbinți. M-am pomenit gândindu-mă ce mari fraieri fuseseră predecesorii mei, de lăsaseră să se piardă o așa comoară de femeie.

Lovitura sub centură am primit-o în momentul în care am aflat despre Laura faptul că nu ea fusese cea părăsită, ci că avea obiceiul să părăsească. Prea târziu, însă. Nu mai aveam ce face, eram deja trecut pe lista „foștilor”. Moțăiam, într-o sâmbătă dimineață, în pat, încercând să uit că trebuie să merg la piață, la cumpărături.

Transpirasem doar gândindu-mă cât am de cărat. Laura se așezase și ea lângă mine, lipindu-se de corpul meu.

— Hai, mergem? mă întrebă ea.

— Mergem, i-am răspuns, oftând din toți rărunchii.

N-aveam nici cel mai mic chef; însă, dacă nu o făceam, riscam să rămânem nemâncați a doua zi.

— Nu ai vrea să renunțăm la planul de diseară, cu cinematograful? am încercat eu să scap, plănuind în același timp să-i fac soției mele o surpriză de proporții, adică o seară romantică, în doi, la lumina lumânărilor.

Parcă atât așteptase Laura. S-a grăbit să mă informeze pe un ton amenințător:

— Dacă nu mai vrei să vii cu mine, o sun pe Delia și o invit pe ea la film!

Delia asta era prietena ei cea mai apropiată, o femeie despre care nu-mi făcusem o părere prea bună încă de la nuntă, unde am zărit-o când în brațele unuia, când într-ale altuia. Mă enervasem.

— Iubita mea, după câte observ, mi se pare că mă bagi în aceeași găleată cu foștii tăi soți, care nu erau demni de o relație armonioasă cu tine. Dă-mi însă timp și ocazia să-ți arăt că nu sunt deloc așa! Sper că am să te conving repede…

Speram eu, dar speram degeaba. Fiindcă n-am mai avut timp să-i arăt nimic. În dimineața aceea, ne-am dus pentru ultima oară împreună la piață. Iar sâmbăta următoare m-a găsit singur, citind epistola de adio pe care mi-o lăsase Laura pe noptieră. Nu se împlinise nici un an de la căsătoria noastră. Cele ce-mi scrisese Laura păreau venite din altă lume, parcă descriau viața altor persoane, fapt ce m-a dus imediat cu gândul la Delia și la ideea că ea se afla la originea proastei inițiative a nevesti-mii, aceea de a mă părăsi. Probabil că ea, sfătuitoarea Laurei, avusese un cuvânt greu de spus și în ceea ce privea relațiile precedente ale soției mele. în scrisoare, cea de care avusesem norocul, credeam eu, să mă îndrăgostesc îmi reproșa chiar și faptul de a nu fi fost pe gustul ei la pat. „A fost o vreme când mi-ai plăcut cu adevărat. N-a fost însă suficient ca să mă păstrezi pentru totdeauna, deși mi-ai dat mereu a înțelege că asta îți dorești mai mult ca orice”, își încheia ea mesajul.

Divorțul s-a derulat liniștit. Nu putea fi altfel, odată ce nu mai aveam nicio pretenție din partea Laurei. Nu împărțeam nimic, pentru că nu aveam ce. E drept că am rugat-o să stăm de vorbă, să găsim poate o soluție ca să ne salvăm căsnicia. Dar Laura a refuzat să-mi adreseze vreun cuvânt și mi-a transmis prin avocata ei că nu mai aveam ce ne spune.

M-am întors cu coada între picioare la București, locul din care plecasem și pe care, la un moment dat, îl urâsem. Noroc că m-au primit înapoi la firma la care lucram, după ce mă rugasem cu cerul și cu pământul de director să mă detașeze la filiala din Constanța, pe termen nelimitat. însă nu pot spune că asta a fost rezolvarea problemelor ce mă frământau. Au urmat zile și nopți de nesomn, în care am încercat să înțeleg ce o determinase pe Laura să recurgă la acel gest. De ce se găsise tocmai la sfârșit să-mi reproșeze niște chestiuni pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le discutăm în momentul în care ele au apărut, considerând că au fost reale? Mă simțeam înșelat, păcălit. Unde greșisem? Ce ar fi trebuit să fac și nu făcusem?

Mi-am revenit neașteptat de greu din șocul provocat de divorț. Fără să-mi dau seama, mi se aprinseseră teribil de tare călcâiele după nevastă-mea. și nu puteam să-mi iau gândul de la ea, fără să încerc măcar să înțeleg ce se petrecuse de fapt între noi.

„Nu las eu lucrurile așa, nelămurite!”, mi-am spus, parcă la îndemnul unei forțe nevăzute. Iar primul meu imbold a fost să fac ceea ce ar fi trebuit să fac încă de la început: să-i cunosc pe ceilalți foști soți ai Laurei! Nu mi-a fost ușor să dau de ei, mi-au trebuit vreo două luni bune.

Ciprian, primul soț al Laurei, se mutase la țară, în comuna de lângă Constanța în care se născuse. Se căsătorise și avea chiar și doi copii.

— Multă vreme nu mi-am putut da seama pentru ce m-a părăsit, mi-a povestit el, în timp ce sorbea din berea pe care i-o oferisem. Mi-a lăsat o scrisoare pe nop-tieră și dusă a fost. Asta s-a întâmplat acum cinci ani. Sincer, nici nu îmi mai pasă: m-am recăsătorit, am copii, o gospodărie. M-am lecuit și de oraș, și de alte femei. De ce nu uiți și dumneata de ea?

— Pentru că vreau să înțeleg…

— N-ai ce înțelege. E o smucită, nu știe ce vrea!

Așadar, și el fusese părăsit în același fel de Laura. „Oare de ce am sentimentul că și cu al doilea s-a întâmplat la fel?”, m-am întrebat, în timp ce mă întorceam acasă. Temerea mea s-a adeverit după ce am stat de vorbă cu Dan, al doilea soț. Acesta fusese chiar la un pas de a renunța să se mai căsătorească vreodată, din cauza șocului pricinuit de despărțirea de Laura.

— Am iubit-o mult, enorm! Mi-aș fi dat viața pentru ea. Am făcut tot ce a fost omenește posibil ca s-o păstrez, dar nu s-a putut. Cum a mirosit că se așază lucrurile, că ne merge și nouă bine, că avem noroc în căsnicie, cum a șters-o! La început, am crezut că glumește, însă m-am trezit la realitate în momentul în care am găsit scrisoarea pe noptieră.

— Același stil! și mie mi-a făcut la fel, iar primului ei soț, așijderea! l-am înștiințat eu.

— Ce mai contează?! Am amenințat-o atunci că mă voi opune divorțului… Degeaba! Nu s-a lăsat până n-a fost ca ea.

La ce-mi folosiseră investigațiile astea, dacă, în urma lor, eram și mai derutat ca înainte? Spre norocul meu, în perioada aceea m-am întâlnit întâmplător cu un fost coleg de liceu, devenit între timp psihiatru. I-am povestit cele ce mi se întâmplau.

— Părerea mea, dragă prietene, este că doamna dumitale suferă de pe urma unei traume psihice din copilărie, ori din adolescență. Părinții ei ce ți-au povestit despre ea?

— Păi… Nu-i cunosc!

— În cazul ăsta, n-ar strica să-i cunoști. Dar și mai bine ar fi să lași trecutul în urmă și să-ți vezi de viitor. Nu ești tu de vină în toată povestea asta!

Cât de fraier fusesem! Oare de ce nu veniseră părinții Laurei la nunta noastră? îmi aminteam că se ferise să intre în amănunte atunci când am întrebat-o despre ei. Mereu îmi zicea că sunt plecați. Convins că aici se ascundea adevărul despre fosta mea soție, am început căutările. O lună mi-a luat până i-am găsit, cu ajutorul unei cunoștințe care lucra la Poliție.

De fapt, am găsit-o doar pe mama ei, bărbatul cu care trăia aceasta fiindu-i tată vitreg Laurei. I-am explicat ce mi se întâmplase, ce se petrecea, de fapt, cu fiica ei. știa. Mi-a povestit că Laura ținuse extrem de mult la tatăl ei. într-o bună zi, acesta plecase pur și simplu de acasă, fără un motiv anume. Lăsase o scrisoare în care-i reproșa nevesti-sii niște flecuștețe. Niciun cuvânt despre Laura, fata lui de paisprezece ani, care-l iubea din tot sufletul. Timp de un an, Laura nu mai vorbise cu nimeni. Iar când devenise majoră, pornise să-și caute tatăl. De atunci, trecea din ce în ce mai rar pe la casa părintească. 0 suna din când în când pe maică-sa și îi povestea câte ceva despre viața ei.

În acel moment, mi-am dorit să nu fi aflat niciodată adevărul. Fiindcă, în loc să-mi treacă suferința, am simțit că o iubesc și mai mult pe Laura. Sunt convins că o pot ajuta să treacă peste trauma din adolescență. 0 caut întruna de atunci, dar n-am reușit să dau de ea. Degeaba mi se spune să-mi văd de viață. Ea e viața mea. Restul nu contează.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.