„Larisa era nepoata mea, iar pe timpul facultății i-am dat garsoniera să stea cu iubitul ei. Vecinii au început să mi se plângă că se aud zgomote de nedescris din locuință. Am luat cheia de rezervă, am intrat și nu era nimeni în casă. Când am deschis șifonierul m-am îngrozit. Iar ce-am găsit pe lângă pat…” Incredibil ce făceau tinerii, de fapt:

Am scris, am rupt foaia, pe urmă iar am scris si iar am rupt foaia… Plicul în care am pus scrisoarea a stat pe masa mea, cu adresa revistei dumneavoastră completată, cel puțin o lună. Totuși, îl voi trimite, pentru că sunt mulți părinți care au încredere în copiii lor și îi știu în siguranță, în timp ce aceștia au luat-o de mult pe calea pierzaniei.

Eu nu am copii și, fiind divorțată, trăiesc în singurătate; de aceea m-am bucurat de sosirea Larisei, fiindcă m-am gândit că nu mi-ar strica un suflet cu care să mai schimb și eu câte o vorbă. Pentru ea am renunțat și la venitul pe care-l încasam din chiria garsonierei (mai tot timpul aveam chiri-ași), deși sunt pensionată pe caz de boală și Dumnezeu știe cât de multă nevoie aveam de bănuții aceia. Dar ce nu face omul pentru o rudă din provincie, dornică să-și încerce șansele în Capitală?!

Larisa s-a mutat în garsoniera mea acum exact un an. A venit cu bagaje multe și o zi întreagă am ajutat-o să se instaleze. Cât de cumințică și politicoasă era! Poate de aceea n-am protestat deloc în clipa în care m-a anunțat că ar dori să stea împreună cu prietenul ei, mă rog, cu iubitul, fiindcă mi-a spus că se vor căsători.

— Elena știe? E de acord? am întrebat-o.

— Mama? Sigur că da, îl cunoaște foarte bine pe Adrian.

în aceste condiții n-aveam de ce să mă opun acestei legături. Singura mea greșeală a fost faptul că nu am verificat spusele Larisei, căci mi-ar fi fost ușor să-i telefonez verișoarei mele din Cluj, dar nu prea vorbeam cu ea, așa că m-am încrezut în cuvintele nepoatei.

Garsoniera în care s-au mutat este, cum se spune, ușă-n ușă cu apartamentul meu și blocul în care stau nu prea se poate lăuda cu pereți foarte groși. Deseori aud scandalurile Mihăileștilor, de la etajul trei, sau smiorcăiala agasantă a băiețelului familiei Dima, de la unu. Dar din garsoniera Larisei, nimic! Cumințenia pământului!

Adevărul e că, din cât mi-am dat seama, Adrian și nepoata mea se împăcau de minune. Amândoi erau studenți la Arte Plastice și formau o pereche simpatică. în primele luni, ca să-i ajut, fiindcă îmi amintesc ce înseamnă studenția, m-am oferit să le gătesc. Larisa a acceptat cu mii de mulțumiri și m-am bucurat tare mult pentru că le puteam fi cumva de folos. Eu n-am avut copii și de aceea m-am simțit, încă de la bun început, atât de atașată de nepoată. Era prima oară când primeam o pereche și mă gândeam că au avut noroc cu mine, căci, neplătind chiria, puteau face și ei ceva economii, ca să aibă pentru când vor fi căsătoriți.

Dar îmi închipuiam că n-o duceau prea pe roze, pentru că știu cât de greu e să fii artist în zilele noastre. 0 pri-etenă de-a mea are un băiat care este pictor; de-abia se des-curcă. Trebuie să te învârți în tot felul de cercuri ca să primești comenzi, și nici așa nu izbutești s-o scoți la capăt.

Dar nu mică mi-a fost mirarea să constat că tinerii mei oaspeți o duc minunat. Când mai treceam pe la ei ca să-i ajut în gospodărie, vedeam de fiecare dată lucruri scumpe: haine din astea de firmă, aparatură electronică la care eu nu mă pricep, dar, în orice caz, știu că nu e la îndemâna oricui… și la bucătărie observam un nivel de trai foarte ridicat: eu mă duceam să le fac o mâncărică de cartofi noi cu mărar și ei mă rugau să le fierb sparanghel! știți și dumneavoastră cât costă sparanghelul…

Treptat, au renunțat la ajutorul meu, mi-au spus că mănâncă mai mult în oraș. La vreo cantină studențească, m-am gândit eu, dar doamna Mihăilescu, vecina mea, mi-a spus că i-a văzut ieșind de la Hilton, din restaurant! Cu banii pe o masă acolo eu cred că aș putea trăi rezonabil trei sau patru luni de zile! M-am gândit că prosperitatea asta se explica prin hărnicia Larisei, o clujeancă inimoasă și descurcăreață. Când o mai descoseam, îmi povestea pe îndelete cât se străduia să-și găsească un rost în București: muncea decoruri pe la teatre și pe la televiziunile particulare, dădea meditații… Ajungea acasă frântă, seara târziu, și se bucura că o așteptam. Apoi, amândouă îl așteptam pe Adrian, care venea și mai târziu.

Toată lumea vorbește că tinerii din ziua de azi nu muncesc, dar vedeam la perechea asta că sunt și tineri, și serioși. Adrian îmi spusese că lucrează la un studio de film, unde n-are timp nici să respire pe timpul zilei, dar efortul merita, căci îl plăteau bine.

0 singură dată m-am gândit, în acele luni, de ce nu se mutau undeva cu chirie, din moment ce aveau atâția bani, dar apoi m-am rușinat de cugetarea mea: Elena mă rugase să-i găzduiesc fiica și, indiferent dacă aveau sau nu mijloace, tot aveau nevoie să pună bani deoparte pentru când vor forma o familie adevărată. Căci asta credeam eu că urmau să devină, o familie normală.

Primele semne de întrebare în legă-tură cu acest frumos cuplu au apărut pe timpul verii trecute. Eu taman mă întorsesem de la Mangalia – fusesem pentru câteva zile la sanatoriul de acolo, pentru niște tratamente – și am ajuns acasă într-o joi-seară. Am vrut să le fac o vizită tinerilor mei oaspeți, dar, pentru prima dată de când locuiau la mine, am auzit prin perete un vacarm greu de descris. Era muzică din asta nouă, techno cred că se cheamă. Mie nu-mi displace propriu-zis niciun gen muzical, dar volumul era dat la maximum, cred că se auzea și din blocurile învecinate.

„Or da și copiii o petrecere…”, mi-am zis. Dar cheful a ținut până în zori, și a doua zi, pe la opt seara, au luat-o de la capăt. Musafirii au început să sosească de pe la șase după-amiaza: patru sau cinci fete destul de vulgare și cam strident îmbrăcate și vreo trei hăndrălăi din ăștia ultra-musculoși. Eu mă uitam pe vizor, fiindcă nu îndrăznisem să-i deranjez.

Petrecerea s-a terminat iarăși în zori și, a doua zi, dimineața, a trebuit să suport reproșurile administratorului:

— Nepoata asta a dumitale ne-a scos peri albi!

— Sunt și ei tineri… Cred că a fost o aniversare.

— Poate vreo șase sau șapte aniversări, că tot într-un chef au ținut-o de când ați plecat la mare… 0 noapte liniștită nu am avut și noi! Sincer vă spun, or fi ei tineri, dar nu-mi place deloc ce se întâmplă pe acolo. Vin și tot felul de oameni dubioși, unul chiar a jignit-o pe doamna Popa. știți cum i-a zis? „Ia te uită și la babornița asta, o caută moartea pe acasă, și ea stă cu ochii pe noi…” Ați fost în garsonieră să vedeți ce e acolo? Au adus tot felul de lămpi mari cât străchinile… 0 să-i coste ceva curentul…

Lămpi?! Ce să facă ei acolo cu lămpi? Pe la prânz, m-am decis să le fac o vizită. Atmosfera era ceva mai liniștită, se mai auzea doar un zdrăngănit de chitară. Când am intrat, era să mă înec: n-am văzut în viața mea atâta fum de țigară. și mai avea și un miros ciudat, înecăcios și dulceag.

— Sărut-mâna! mi-a zis Adrian cu o voce cam răgușită. Era tolănit în pat și trăgea de corzile chitarei.

— Bună, Adrian! Nu te supăra, dar am venit să vă întreb ce se întâmplă pe aici. Am avut discuții cu vecinii, mi-au zis că ați făcut numai petreceri cât am lipsit eu.

— Da, mii de scuze! Au venit niște colegi din provincie și ne-am mai distrat și noi un pic… Dar vă promit că nu se va mai întâmpla. Oricum, am să dau muzica mai încet, că asta cred că a deranjat.

— Bine… și mai voiam să te întreb ceva, am zis arătând către ditamai lămpile care tronau prin cameră. Ce-i cu astea?

— Astea? Aha, lămpile… Am primit o comandă pentru o reclamă. E ceva tare bănos, un filmuleț de treizeci de secunde, dar e mult de muncă. La studio nu m-au lăsat să lucrez, au zis că e o comandă de-a mea și că s-o muncesc unde vreau, dar nu la ei. Așa că îmi cer scuze, dar n-am avut ce face, am adus niște echipamente de iluminat aici, ca să pot lucra.

— Pricep… Bine, nu-i nicio problemă, dar o să vă coste zdravăn curentul.

— știu, nu vă faceți griji, suport eu totul!

Așa s-a terminat discuția, dar chefurile au continuat. E drept, dădeau muzica mai încet, dar tot se auzea. Prin septembrie, Larisa a plecat o săptămână la Cluj, la maică-sa. în zilele acelea, nu mică mi-a fost mirarea să văd câte fete au intrat în garsoniera lor. Dimineața, la prânz, seara, Adrian le deschidea ușa, apoi punea muzică și toată distracția se termina după câteva ore.

Deja nu știam ce să mai cred. Cuplu fericit?! Așa se comportă viitorul soț al nepoatei mele atunci când rămâne singur acasă? Nu-mi puteam imagina câtă mojicie se ascundea în spatele figurii sale frumoase și politeții pe care o afișa în relațiile cu mine. La fel de politicos a fost și când l-am întrebat, mai pe ocolite, despre vizitele pe care le primea în absența Larisei:

— Fetele acelea? Sunt niște studente la actorie. Lucrez cu ele la filmulețul acela de publicitate… Vai, doamna Cornelia, la ce v-ați gândit?! mi-a răspuns el, cu zâmbetul pe buze.

Nu l-am crezut. Prea avea răspuns la toate! Așa că, de îndată ce s-a întors Larisa, am chemat-o la o cafea și la o vorbă.

— Draga mea, să nu crezi că-mi place să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar nu știu dacă ai habar ce face Adrian când ești tu plecată…

— La ce te referi, tanti Cornelia?

— Păi vin tot felul de tinerele pe aici. știai asta?

— Sigur că da! Sunt prietene de-ale noastre, studente la actorie care joacă în filmulețele de reclamă ale lui Adrian. Asta-i tot, nu se întâmplă nimic altceva.

— Măi Larisa, nu fi naivă! Ce filmulețe, că fetele alea vin la el și noaptea! Ca să nu mai zic că pleacă la răsăritul soarelui!

Se uita la mine nedumerită, nu prea știa cum să reacționeze, pen-tru că o luasem ceva mai tare. Probabil că nimeni nu se băgase între ei ca să-l pună la punct pe Adrian. A încercat cam timid să-mi explice:

— Tanti Cornelia, noi ne știm din liceu, avem încredere unul în celălalt. Crede-mă, nu mă înșală!

— Cum zici tu, fetițo…

Dar nu puteam sta așa, cu mâinile în sân, așa că am pus mâna pe telefon, am sunat-o pe Elena și i-am povestit totul. M-a întrerupt încă de la primele cuvinte:

— Adrian? Nu cunosc niciun Adrian! Cum o să se mărite cu el? Eu nu l-am văzut niciodată! De ce nu m-ai sunat mai devreme, Cornelio?!

Da, așa cum v-am mai scris, asta a fost greșeala mea, că n-am verificat spusele Larisei.

Când am aflat adevărul, m-am hotărât să pun piciorul în prag și să am o dis-cuție serioasă cu amândoi. Am sunat la ușă, dar niciun răspuns. Până la urmă, mai mult de curiozitate, am luat setul meu de chei și am descuiat. Casa era într-o dezordine de necrezut, doar lămpile acelea uriașe erau aranjate în jurul patului. Am continuat inspecția și, în șifonier, am descoperit o cutie imensă plină cu pliculețe cu prezervative. Or fi fost ei tineri și focoși, dar acolo erau câteva sute! Iar lângă ele, niște CD-uri. Atunci am bănuit ceva. Le-am luat și m-am dus imediat la doamna Mihăilescu. Ei îi adusese ginerele un CD-player.

Nu am curaj să vă scriu ce era pe acele casete. Adrian și Larisa făceau sex în toate pozițiile imaginabile și inimaginabile, dar nu apăreau numai ei, se acuplau în trei, în patru, în cinci…

— Doamne, Dumnezeule! a zis doamna Mihăilescu.

Eu n-am spus nimic, amuțisem de-a dreptul. Am sunat din nou la verișoara mea, am luat-o cu binișorul, dar, până la urmă, i-am spus că descoperisem adevărul: ce era cu vizitele și cu petre-cerile, ce fel de filme făcea Adrian, cine era actrița principală și care era sursa bunăstării lor. Elena era să leșine!

A doua zi, Valentin, soțul ei și tatăl Larisei, a venit la București. Mi-a fost rușine să asist la scandal, așa că am plecat în oraș. M-am întors pe seară, când garsoniera era goală. De atunci, nu mi-am mai văzut nepoata. Am auzit însă, de la maică-sa, că a fugit de acasă și că, de trei luni, nu mai au vești de la ea.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.