Cum a devenit Termocentrala Turceni simbolul dezastrului energetic lăsat în urmă de Nicolae Ceaușescu

Complexul termoenergetic Turceni a fost una dintre cele mai ambițioase investiții ale lui Nicolae Ceaușescu, dar și una dintre cele mai păguboase. Fostul lider comunist a făcut totul împotriva curentului: într-un moment în care omenirea devenea mult mai atentă la resursele energetice, ca urmare a primei crize petroliere (1973), Ceaușescu propunea un colos energetic bazat pe un consum uriaș de cărbune, cu un randament scăzut. În plus, cu toate că România era deja cea mai îndatorată țară comunistă, potrivit analizelor Agenției Centrale de Informații – CIA, regimul de la București solicita noi credite consistente pentru planul cincinal 1971-1975. Toate aceste elemente au constituit rețeta unui dezastru perfect, ale cărui efecte costisitoare s-au perpetuat decenii la rând.

Visul lui Nicolae Ceaușescu despre România superindustrializată

La începutul anilor ’70, Nicolae Ceaușescu era perceput de liderii occidentali drept “copilul teribil” din spatele Cortinei de Fier. Îi înfruntase pe sovietici în momentul invadării Cehoslovaciei, în august 1968, îi primise triumfal pe președinții Franței și Statelor Unite, Charles de Gaulle și Richard Nixon, iar companii majore precum Renault și Pepsi și-au deschis fabrici în România la finalul anilor ’60.

Finanțările occidentale, generoase și relativ avantajoase, au continuat și la începutul anilor ’70, însă planurile tot mai ambițioase ale lui Nicolae Ceaușescu de industrializare accelerată stârneau temeri privind eficiența viitoarelor investiții, arăta raportul Agenției Centrale de Informații – CIA.

„România a început să resimtă povara creșterii îndatorării sale în valută forte, care în prezent depășește nivelul oricărei alte țări comuniste din Europa de Est.

Pentru a importa tehnologia avansată necesară ambițiosului său plan de investiții pentru perioada 1971-1975, autoritățile române caută noi surse de finanțare și modalități de a utiliza mai intens sursele deja existente. (…) În plus, încearcă să obțină finanțare din Statele Unite, o sursă utilizată până acum doar într-o măsură foarte limitată. (…)

Datoria contractată prin credite pe termen mediu și lung din Occident era estimată la aproximativ 900 de milioane de dolari la sfârșitul anului 1970.

Citește și› Maria Ghiorghiu, previziune despre Nicușor Dan. Ce semnificație ar avea numărul „689” în mesajul clarvăzătoarei› Valentina Pelinel, însărcinată la 44 de ani?

Această îndatorare a depășit cu aproximativ două treimi exporturile către Occidentul industrializat în perioada 1968-1970 și a continuat să crească.”

În 1982, a altă analiză CIA scotea și mai bine în relief faptul că „industrializarea a crescut dependența de petrolul importat, deși România fusese anterior autosuficientă și chiar exportator net de petrol și gaze naturale”.

Centrala Turceni pornește si odata cu ea se deschide o nouă gaură neagră

În ciuda criticilor occidentale la adresa strategiei de industrializare a regimului Ceaușescu, în ianuarie 1973 demarează lucrările la Termocentrala pe cărbune de la Turceni. Cotidianul „Scînteia” scria că urma să fie cea mai mare dezvoltare energetică de acest tip din România și una dintre cele mai mari din Europa.

„Planul general al Centralei termoelectrice Turceni” a fost publicat în revista Energetica în luna noiembrie 1973, exact în momentul declanșării primei crize petroliere mondiale a deceniului.

În iulie 1978 este pornit primul grup energetic de la Turceni, cu o putere de 330 MW. Potrivit datelor tehnice din aceeași publicație de specialitate, centrala urma să atingă până în 1979 o putere de 1320 MW, iar în etapa finala, fixată undeva dupa 1980, putere instalată să ajungă la 2 640 MW.

Realitatea din teren era însă diferită. Tot presa vremii semnala și un deficit uriaș de alimentare cu cărbune: în loc de 300.000 de tone de lignit în depozit, Turceni avea doar 164.000, puțin peste jumătate. De altfel, autorul analizei publicate în ediția din 21 noiembrie 1980 a cotidianului România Liberă notează negru pe alb că „toate cele trei termocentrale au în depozitele proprii, acum, cât i-ar fi necesar uneia singure”.

Trebuie precizat însă că astfel de articole, care semnalau probleme grave și serioase din economie, erau scrise în ideea că vina aparține factorului uman, lipsei de mobilizare sau dezinteresului șefilor, nu planurilor deseori irealizabile cerute de Ceaușescu.

Radiografia unui eșec: modul aberant în care au fost concepute și dezvoltate structurile economice

Abia după căderea regimului comunist, la 22 decembrie 1989, încep să iasă la iveală datele reale despre dezastrul din economie. În iunie 1990, expertul în energie Victor Iancovici, fost adjunct al ministrului Energiei în anii ’50 și ulterior director al Uzinei de Mașini Electrice București, a publicat prima analiză necosmetizată asupra eficienței complexului energetic Turceni, afirmând tranșant că principalele cauze ale dezastrului sunt: „funcționarea defectuoasă, sub performanțele minim admisibile, a noilor capacități pe cărbune”, „absolutizarea nejustificată a orientării numai spre astfel de termocentrale” și, nu în ultimul rând, „modul aberant în care au fost concepute și dezvoltate structurile economice” – revista Energetica, iunie 1990.

În cifre, Turceni și Rovinari funcționau la puțin peste jumătate din capacitate. „În 1987, au produs numai 27% din totalul energiei electrice realizate pe bază de cărbuni, deşi puterea lor cumulată reprezintă 50%.”

„În ultimii 15 ani țara noastră a fost confruntată cu o gravă criză energetică, ale cărei consecințe au afectat din ce în ce mai profund nu numai activitatea economică, dar şi viaţa socială., practic în toate componentele ei. Efectele (…) s-au materializat tragic, construindu-se în unul dintre factorii principali care au dus la creşterea gravă a mortalităţii la noii-născuţi şi (…) la degradarea accentuată în timp a stării medii de sănătate a populaţiei.

Prin consecinţele sale sociale, lipsa sistematică şi premeditată de resurse energetice, o vreme îndelungată, a populaţiei şi activităţii de ocrotire a sănătăţii, capătă semnificaţia unor autentice elemente de genocid.”

Dezastrul acuns în spatele propagandei: Turceni a fost un gigant cu picioare lut din start

Privind retrospectiv, proiectul celei mai mari centrale energetice pe cărbune a fost din start o minciună, o construcție gândită să satisfacă viziunea megalomană a lui Nicolae Ceaușescu, chiar și dacă pentru asta erau măsluite datele tehnice reale. Primul astfel de pas a fost estimarea nerealistă a capacității calorice a lignitului din Valea Jiului, cu care urmau să fie alimentate termocentralele de la Turceni si Rovinari.
Analiza din 1973, din revista Energetica, prezintă estimarea de 1400-1600 kcal/kg, iar proiectanții au calculate cazanele și infrastructura aferentă pornind de la aceste cifre.

În realitatea, puterea medie a lignitului extras era de 900–1000 kcal/kg, după cum afirma într-un interviu din 2002 inginerul Claudiu Viorel Săvulescu, care în anii ’70-’80 s-a ocupat în direct de termoenergetica din Valea Jiului.

Efectele acestei exagerări au fost nefaste pe trei planuri:

– Pentru a se atinge nivelul de putere calorică, trebuia arsă o cantitate mai mare de cărbune de proastă calitate, ceea ce ducea la creșterea costurilor cu forța de muncă necesară extracției;

– Pentru a se asigura aprinderea eficientă, cărbunele trebuia îmbogățit cu păcură într-o proporție din ce în ce mai mare, ceea ce genera alte pierderi neprevăzute (proiectul miza pe un adaos de 4%, în realitate se trecea de 35% – Săvulescu), adică de 9 ori mai mult.
– Folosirea unui cărbune prost a accelerat degradarea instalațiilor, iar restricțiile impuse de Ceaușescu privind orice import de tehnologie occidentală au accentuat uzura și gradul de proastă funcționare.
Spusele lui Săvulescu din 2002, publicate în volumul de mărturii orale „Continua schimbare în rău. Oameni sub presiunea instituțiilor statului comunist”, publicat în 2019 se regăsesc chiar și în documente din perioada comunistă. În numărul din octombrie 1980 al revistei Energetica este indicat gradul insuficient de ardere si a volumul mare de reziduu, semn că o parte semnificativă din cărbune era de proastă calitate, cel mai probabil cu nisip.

Nicolae Ceaușescu și fumul pe coș

Emblematic pentru modul superficial în care Nicolae Ceaușescu “verifica” eficiența unor procese industriale pe care nu le înțelegea este eposodul numărări coșurilor care scoteau fum, după cum relata tot de inginerul Săvulescu.

„Mă aflam la Turceni când a venit Ceaușescu în vizită de lucru. A trecut pe lângă termocentrală, n-a mai intrat, dar a văzut că funcționa.

De frică să nu fie schimbați, șefii de acolo nu mai puseseră cărbune, puseseră doar păcură (?! – afirmație ambiguă, dacă erau instalații de cărbune, nu puteau funcționa cu păcură lichidă). Deși toată lumea știa că funcționa pe păcură, când a întrebat Ceaușescu i-au spus că merge pe cărbune. „Dar cu ce adaos de cărbune?” – că el învățase lecția și știa din proiect că trebuie să fie de doar 4%.

Un adjunct de ministru i-a zis: „A, păi merge cu vreo 20%”. Ceaușescu a plecat furios și a schimbat un ministru adjunct, în condițiile în care termocentrala mergea, de fapt, doar pe păcură. Claudiu Săvulescu.”

De altfel, nu doar Nicolae Ceaușescu număra fumurile de la coșuri, ca să-și dea seama la ce capacitate lucrează termocentrala gorjeană. La fel proceda și Ion Dincă (fost ministru al construcțiilor industriale și prim-vice-premier, până în decembrie 1989), delegat să se ocupe în mod special de Turceni–Rovinari. În mod normal, din 6 grupuri funcționau unul sau două, însă pentru „vizitele de lucru” se simula activitatea pentru patru.

Cunoscut economist și jurnalist Ilie Șerbănescu a descris poate cel mai clar paradoxul moștenirii regimului comunist, într-o analiză de la începutul anilor 2000: Ceaușescu a construit mult, “dar a construit prost, nu tehnic, ci fără un ochi la semnalele pieții” (colecția “Analele Sighet”, Nr.10: „Anii 1973-1989 – Cronica unui sfârșit de sistem”).