Revine la primele luni și spune: „Când m-am dus în școală, trei luni de zile, cum v-am spus, am plâns. Învățământ simultan. Eram șocată. Tata mă tot întreba de ce vreau să merg în continuare acolo. (…) A fost foarte greu și în continuare să știți că e greu. Dintotdeauna a fost simultan și să știți că simultanul acesta în mediul rural există cred că de peste 50-60 de ani. Nu sunt copii suficienți pentru toate formațiunile individuale de studiu”, a mai precizat directoarea.
Profesoara, aflată printre cei 20 de finaliști ai „Ligii profesorilor excepționali”, a avut ocazia, în vară, să-l întâlnească pe ministrul Educației de la acea dată, Mihai Dimian, căruia i-a transmis care sunt nevoile școlilor mici.
„Nu există în România metodologie, normative, pedagogie, ce vreți dumneavoastră, care să reglementeze predarea învățământului simultan. A, că formațiunile, că organizarea, da, dar procesul instructiv-educativ să fie pus la punct din punctul acesta de vedere, nu. (…) Dincolo de rezultate, trebuie măcar atât, să avem omenia să recunoaștem că sistemul le fură patru ani din cei opt de școală. Dacă acei copii au o jumătate de oră alocată lor, ce să faci, cum să faci? Dacă eu i-am furat jumătate din timp, cum vreau să ia 10? Am avut și copii cu 9,60, cu 9,80, în primii mei ani acolo, am avut și astfel de rezultate. Dar dezavantajul funcției de director este că nu mai poți să te împarți”, a mai punctat profesoara.
În ciuda condițiilor diferite de cele din școlile din mediul urban, directoarea spune că și din Făgețelu se desprind constant copii care ajung la facultate. Unii și-au construit propriile afaceri prin lume. Alții obțin premii.
„Copiii mă țin”
Întrebarea de ce n-a plecat i se pune destul de des. Ea spune că are un portofoliu bun și că nu i-ar fi fost, cu siguranță, foarte greu. „Copiii mă țin, dragostea pentru ei. Faptul că am reușit să schimb din temelii școala”, crede profesoara.
Mai mult, directorul pe care l-a găsit la Făgețelu i-a acordat toată încrederea și i-a dat mână liberă să-și pună ideile în practică, încă dinainte de a deține funcția. Asta i-a dat încredere.
Despre primul an, profesoara spune: „În primul an a fost, poate, puțin mai rezervat. Dar în următorul an omul acesta m-a tratat ca și cum eu aș fi fost directorul școlii. Eu, văzând ce e acolo, am început să fac singură”.
A început să renoveze sala de clasă și mobilierul. A continuat cu altă sală și tot așa. „Eram atunci un profesor suplinitor acolo, postul era ocupat de o profesoară detașată. Dacă-i ziceam: dom’ director, școala o dărâmăm și-o punem invers, îmi spunea: gata, doamnă, cum ziceți dumneavoastră așa facem”, a rememorat Lusiana Drăgușin. Nici măcar directorul nu avea, la momentul acela, întreaga normă în școală, însă tânăra profesoară, da.
Numită director în 2017, din acel moment și-a permis să schimbe școala nu pe bucăți, ci în întregime. Chema părinții, reparau și vopseau împreună mobilierul. După care a început să apeleze în stânga și-n dreapta pentru a strânge bani pentru renovări. Cu banii astfel donați de diverse asociații și cu puținii bani de la primărie a început schimbarea la față a școlii.
La ani distanță de acei primi pași, Lusiana Drăgușin spune că Școala Gimnazială Făgețelu este școala cea mai frumoasă. „Cea mai frumoasă, cu cei mai frumoși copii, cu cei mai cuminți copii, cu cei mai faini colegi. Nu știu cum să zic. E acasă. Elevii mei nu sunt elevii mei, ei sunt copilașii mei. Cred că ei mă țin”, spune ea.
Astăzi, la grădiniță, sunt aproape 30 de copii. Elevii sunt aduși la școală cu microbuzul școlar. Acum primăria vrea să dea cu totul microbuzul către școală, adică o declinare a răspunderii, crede directoarea.
„Un an de zile, școala n-a avut deloc microbuz. Și ce făceam? Mă aducea soțul și pe drum adunam copiii, îi îndesam în mașină. Eu nici permis de conducere nu am avut când m-am dus la școala aceasta”, și-a reamintit profesoara. Familia a susținut-o în toți acești ani, chiar și când era decisă să renunțe.
Experiența din domeniul privat o consideră un plus enorm, iar în școală se implică în același stil. O deranjează, din acest motiv, lipsa de implicare și de răspundere pe care o constată la tot pasul în sistemul public și nu numai. „Mai aud și acum expresii de genul: n-are nimeni ce să-mi facă!”, spune profesoara.
Vede chiar și la părinți o atitudine pe care încearcă să le-o schimbe.
„Am părinți care vin cu rugămintea: dacă puteți să-i faceți dumneavoastră ceva, că eu n-am ce. Aveți multe, dumneavoastră, ca părinte, să-i faceți unui copil. Nu să-l pedepsiți. Să vă intereseze de el, să vă implicați, să-l consiliați, să plângeți cu el, să râdeți cu el”, indică profesoara.
Drumul pe care-l face în fiecare zi de acasă la școală și de acolo din nou acasă durează o oră și jumătate, în condiții de vreme bună. Pentru a ajunge la 7,30, pornește la drum la 6,30.
„Au fost ani de zile în care eu făceam urme iarna. Nu erau nici urme. Roțile mașinii mele, pentru că între timp a trebuit să-mi iau și permis. M-au dus pe rând la școală: soțul, nașul, copilul meu cel mare, până când am zis că trebuie s-o fac singură. Și mai erau câteodată învățători din comună care nu veneau, că a înghețat poarta, că nu știu ce s-a întâmplat”, a mai povestit directoarea.
În toți acești ani, în școală au venit și-au plecat colegi. E o navetă care uzează, iar profesorii nu sunt încurajați să vină să le pună copiilor lumina învățăturii în minte până în ultimul cătun. Are colegi care aleargă în șase școli, astfel că nu poate fi vorba să facă naveta împreună. Pe unii îi motivează, o vreme, inclusiv peisajul de o frumusețe extraordinară, dar nu pe termen nedeterminat.
„N-a văzut nimeni în viața lui atâtea căprioare. Zeci, sute. Iepurași, fazani, culorile de toamnă, pomii înfloriți primăvara, totul e de poveste. Când ajung la școală am o liniște, simt că am ajuns acasă. Câte veri mi-am petrecut acolo! M-a prins și miezul nopții”, descrie profesoara. Pe aspectele acestea nimic nu le egalează.
Peste toate este însă liniștea că, de peste 10 ani, niciun copil nu a rămas acasă după absolvirea gimnaziului.
„Nu a rămas nimeni cu opt clase. Toți copiii mei sunt la liceu, la profesională, mulți dintre ei poate și facultate. Cum să rămână cu opt clase? Am o fetiță din primul meu an, fetiță care a plâns și a zis că vrea să se angajeze la ranch, la o firmă cu utilaje agricole. A terminat fetița Academia, e la SRI în București, și-mi mulțumește astăzi. Sunt și astfel de copii, mai pleacă. Merg, plâng pe la părinți, îi conving, le spun că vor avea cazare gratis, mai dau puțin la mâncare din bursă. Și-i conving. Unii părinți spun că n-au bani de liceu, dar dacă-i convingi… Am trimis elevi și la Vitomirești, și la Scornicești, și la Vedea, la Pitești”, a conchis directoarea.
