Singurul domnitor român îngropat la Viena, lângă familia imperială a Habsburgilor, a fost Radu Șerban. Fusese unul dintre boierii care au luptat alături de Mihai Viteazul pentru unirea Țărilor Române, iar la scurtă vreme după asasinarea marelui voievod a urcat el însuși pe tronul principatului.
Cu el începe marea dinastie a Craioveștilor, care își spuneau și „Basarabi”, ca să facă legătura cu vechea dinastie a lui Basarab I.
Urmașii lui, „Basarabii Craiovești”, dar și Cantacuzinii, au provenit toți din fiica sa, Elina, și au dominat istoria politică a Țării Românești tot veacul al XVII-lea.
Pus în umbra marilor fapte și a personalității lui Mihai Viteazul, căruia îi fusese mare paharnic, Radu Șerban ar fi meritat o recunoaștere mai mare a propriilor acte de vitejie, ca un demn continuator al primului unificator al Țărilor Române.
După doar câteva luni de la asasinarea mișelească a marelui voievod, pe 9 august 1601, în luna octombrie, în tabăra de la Cârstienești (județul Argeș), oștenii și boierii care îi fuseseră fideli lui Mihai Viteazul l-au proclamat domn pe unul dintre ei, adică pe Radu Șerban.
Ceea ce l-a ajutat să ajungă pe tron a fost zvonul că ar fi, de fapt, un nepot al răposatului voievod Neagoe Basarab, deci cu pretenții justificate la domnie.
El s-a bizuit pe forțele interne care îl susținuseră și pe primul unificator al celor trei țări române, adică pe frații Buzescu și „ceilalți boieri ai Valahiei Transalpine”, care doreau refacerea unității realizate de Mihai Viteazul.
Cel mai aprig rival al său a fost Radu Mihnea, pretendentul la tron sprijinit de turci și fiul celui care se convertise la religia islamică, Mihnea al II-lea Turcitul.
Acesta, beneficiind de forța armată otomană, a reușit să-l înlăture de pe tron pe Radu Șerban, după doar o lună de domnie. Șerban nu își spusese, nici pe departe, ultimul cuvânt.
Priceput comandant de oști, a adus multe îmbunătățiri oastei muntene, păstrând însă organizarea moștenită de la Mihai Viteazul.
În vremea sa, oștirea Țării Românești a ajuns să fie considerată a doua cea mai puternică armată a coaliției militare creștine antiotomane.
Șerban nu ezita, când bătăliile deveneau grele, să se avânte el însuși în luptă, la fel ca Mihai Viteazul, tăind dușmani în stânga și-n dreapta.
Revenit pe scaunul domnesc în august 1602, Șerban s-a confruntat imediat cu o nouă amenințare din partea lui Simion Movilă.
La 13 septembrie, insistentul Movilă a intrat în Țara Românească împreună cu cei 40.000 de tătari, sub comanda hanului Gazi Ghirai. La ei se adăugau oștenii trimiși de fratele său, Ieremia Movilă, domnul Moldovei.
Cu o oaste mult mai mică, de circa 8.000-10.000 de pedestrași și 6.000 de călăreți, Radu Șerban a adoptat o tactică defensivă, dar bine organizată.
Bătălia hotărâtoare s-a dat la Teișani, pe valea râului Teleajen, pe 23 și 24 septembrie 1602. Tătarii au fost respinși și siliți să se retragă spre Silistra, unde au trecut Dunărea.
În vara anului 1603, Radu Șerban a fost la un pas de a recuceri Transilvania, așa cum făcuse, cu doar patru ani în urmă, Mihai Viteazul.
A intervenit în principatul de peste munți împotriva coaliției nobililor maghiari conduși de Moise Székely, care încercau să-i alunge pe habsburgi din Ardeal.
Motivul principal al intervenției sale nu a fost atât alianța pe care o încheiase cu Imperiul Habsburgic, cât faptul că nu putea admite ca, în timp ce la sud de Carpați se ducea o luptă antiotomană, în Transilvania să se instaureze puterea filoturcă a lui Moise Székely și a nobililor care îl sprijineau.
Într-o asemenea situație, Țara Românească risca să fie prinsă, practic, ca într-un clește otoman.
Cele două oștiri s-au înfruntat în dimineața zilei de 17 iulie 1603, în ceea ce istoricii au numit „Prima bătălie de la Brașov”.
Atacul impetuos al românilor a reușit să străpungă apărarea maghiarilor și să-i pună pe fugă.
Cavaleria lui Radu Șerban i-a urmărit pe fugari, făcând prăpăd în rândurile acestora, iar însuși Moise Székely a fost ucis în timp ce încerca să scape cu fuga.
Victoria l-a făcut, practic, conducătorul „de facto” al Transilvaniei. Ar mai fi trebuit doar să facă pasul către Alba Iulia și să-și revendice principatul pentru sine.
Generalul imperial de tristă amintire, Gheorghe Basta, care se afla tocmai la Satu Mare în acea perioadă, se temea că Radu Șerban va lua în stăpânire întreaga Transilvanie, la fel ca Mihai Viteazul.
Voievodul nu a îndrăznit să meargă pe drumul lui Mihai, temându-se de o ripostă atât a Habsburgilor, cât și a otomanilor, căreia nu i-ar fi făcut față.
În schimb, mai prevăzător, s-a mulțumit doar cu acea victorie, prin care și-a asigurat flancul nordic al propriei provincii, apoi s-a retras în Țara Românească.
Temerile legate de dorința sa de a reface unitatea celor trei Țări Române nu dispăruseră însă din gândul principilor Transilvaniei.
În 1605, deși fuseseră câțiva ani de pace și liniște în zonă, la auzul veștii că voievodul muntean încheiase un tratat de pace cu Poarta otomană și se baza deja pe mai vechea alianță cu Imperiul Habsburgic, principele transilvan Ștefan Bocskay îi avertiza pe otomani că Radu Șerban „va face cum a făcut și Mihai Vodă de atâtea ori”.
Totuși, au urmat alți cinci ani de liniște și prosperitate, perioadă încheiată odată cu planurile agresive ale unui nou principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory.
La 20 decembrie 1610, mercenarii lui Gabriel Bathory, după ce au prădat timp de cinci zile Țara Bârsei, au trecut peste Carpații înzăpeziți și au intrat prin surprindere în Țara Românească.
Descumpănit de manevra îndrăzneață a lui Bathory, Șerban a fost nevoit să părăsească Cetatea de Scaun a Târgoviștei și să se refugieze în Moldova, la noul domn al acesteia, Constantin Movilă, cu care încheiase un tratat de prietenie.
La începutul lunii iunie 1611, Radu Șerban a revenit în Țara Românească și a adunat în jurul său Oastea Țării.
Boierii și boiernașii erau „însetați de răzbunare în contra lui Gabor [Gabriel Bathory] pentru multele răutăți ce făcuse Țării Românești”, cum scria un cronicar al vremii.
În iulie 1611, Radu Șerban a trecut Carpații cu toată oastea sa și l-a surprins la rândul său pe Gabriel Bathory în tabăra de la Prejmer, aproape de Brașov, unde acesta se întărise cu principalele lui forțe.
Gabriel Bathory a încercat să se retragă spre Brașov, dar Radu Șerban, deși avea trupele obosite după istovitorul marș peste munți, nu l-a lăsat, ci l-a atacat la 9 iulie 1611, pe câmpia dintre Brașov și satul Sânpetru.
Aici a avut loc lupta numită de istorici „A doua bătălie de la Brașov”.
Oastea domnului muntean a zdrobit-o pe cea a principelui transilvănean, acesta scăpând doar cu fuga de pe câmpul de bătălie.
Biruința a adus și satisfacție, dar, din nou, și vechea îngrijorare în rândul Habsburgilor.
Pe de o parte, vedeau un inamic redutabil învins, însă iarăși apărea temerea ca Radu Șerban să nu pornească pe urmele lui Mihai Viteazul și să cucerească întreaga Transilvanie.
Dar voievodul înțelesese deja că situația de ansamblu nu mai era favorabilă unei încercări de unire a celor trei principate într-un stat capabil să se opună cu succes otomanilor, așa cum încercase Mihai Viteazul.
Avea dreptate să fie îngrijorat de reacția Porții, care nu putea admite alungarea protejatului său, Gabriel Bathory, de pe tronul Transilvaniei.
O oaste turcească numeroasă, întărită și cu o hoardă tătărească, a invadat Țara Românească.
Întors din Transilvania, voievodul a trebuit să se retragă spre Moldova, urmărit de turci și tătari.
Ce mai rămăsese din oastea sa a fost atacat de urmăritori într-o pădure din apropierea Bacăului, la 30 septembrie 1611.
În această ciocnire, Radu Șerban a pierdut tunurile și carele cu provizii, împotmolite în noroaiele provocate de ploile de toamnă, dar și pe cei mai buni ostași ai săi.
Învins, voievodul s-a refugiat la Suceava, de unde și-a luat familia și a pornit pe drumul pribegiei, spre Viena.
Acolo a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, ca să revină pe tronul Țării Românești, dar nu s-a ales decât cu promisiuni și vorbe frumoase, imperialii temându-se de un nou conflict cu Imperiul Otoman.
Nu a mai apucat să-și revadă țara voievodul. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, iar sfârșitul i-a fost grăbit, după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino, de o „gravă și lungă boală de podagră (n.r. – gută)”.
Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinătății, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Ferdinand al II-lea, a hotărât ca fostul domn al Țării Românești să fie înmormântat în Catedrala Sf. Ștefan din Viena. Privilegiul acesta era rezervat doar familiei imperiale din Casa de Habsburg.
Reînmormântat la Mănăstirea Comana, din Giurgiu
Două decenii mai târziu, în 1640, fiica lui cea mare, Ancuta, i-a adus osemintele la Mănăstirea Comana (în județul Giurgiu de azi), pe care Radu Șerban o destinase ca necropolă a familiei sale, împreună cu rămășițele soțului ei, Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, decedat în 1627, la Gyor.
Acestea au fost așezate într-un mormânt comun, unde se împletesc vechea dinastie a urmașilor lui Basarab I și cea a Basarabilor Craiovești.
Inscripția de la căpătâiul lor amintește că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”.
