Când soacra mea a insistat să aibă grijă de copiii noștri timp de o săptămână, am văzut doar avantaje: o pauză bine-meritată pentru mine și Andrei, și o oportunitate ca Luca, de 8 ani, și Sofia, de 6 ani, să petreacă timp de calitate cu bunica lor. Elena, soacra mea, este o femeie de puțin peste 60 de ani, energică și plină de viață. Relația noastră a fost întotdeauna politicos de distantă – schimbam amabilități, organizam cine rare împreună, dar nu aveam o legătură apropiată.
Întotdeauna părea să încerce să fie „bunica ideală” pentru copiii mei, dar acest entuziasm exagerat deseori se transforma în control. I-am spus asta soțului meu de multe ori, dar el ridica din umeri, spunându-mi cu calm: „Este o femeie veche de școală, Ana. Are intenții bune.” Am încercat să-i dau dreptate, dar micile incidente s-au acumulat. De la insistențele ei ca Luca să fie numit „băiatul ei” până la certurile inutile cu Sofia pentru detalii banale – toate acestea au început să mă macine.
Când Elena m-a sunat luna trecută, invitându-i pe copii să petreacă o săptămână la ea, am simțit o ușoară ezitare. Dar entuziasmul soțului meu și asigurările lui că va fi bine m-au convins să accept. Mi-am spus că poate o săptămână departe le va oferi copiilor mei o schimbare de ritm, iar eu voi avea timp să mă odihnesc. Cu toate acestea, îndoielile nu m-au părăsit nici măcar când i-am dat Elenei 1.000 de lei, menționând: „Aș vrea să te asiguri că au tot ce le trebuie.”
- Rezultate fără precedent în primul sondaj pentru turul 2. România, în fața unui moment istoric!
- Previziunile Cristinei Demetrescu pentru turul 2 al alegerilor: Ce indică astrele
- Rachetă de ultimă generație folosită într-un atac asupra unor „instalații teroriste”; urmează replici cu focuri de artilerie din partea adversarului
Elena a zâmbit larg, spunând: „O să fie săptămâna vieții lor, draga mea!” Cu toate acestea, așteptările mele erau modeste: o săptămână plină de jocuri, ieșiri și momente de răsfăț pentru copii.
Ceea ce a urmat a fost însă o săptămână care părea interminabilă. Mă trezeam în fiecare zi cu dor de ei și aveam tendința să sun mai des decât era necesar, verificând cum se descurcă. De fiecare dată, Elena îmi răspundea cu o voce dulce și calmă, spunând că totul merge minunat.
Când a venit ziua în care trebuia să-i iau, abia așteptam să-i văd și să aflu cum fusese săptămâna lor. Dar la sosire, atmosfera casei Elenei m-a frapat. Casa părea mai tăcută decât de obicei, ca și cum însăși bucuria lipsea. Mi-a deschis ușa cu un zâmbet care părea forțat.
„Ana! Ce surpriză plăcută să te văd!” a spus ea teatral, de parcă se aștepta să o găsesc într-o scenă de teatru și nu în realitate. M-am uitat în jur, așteptând ca Luca și Sofia să se năpustească asupra mea, dar casa era învăluită în tăcere.
„Unde sunt copiii?” am întrebat, iar vocea mi-a tremurat. Elena a arătat cu degetul spre curtea din spate. „Sunt afară, la treabă,” a spus ea, fără nicio ezitare. Inima mi-a sărit o bătaie. „Ce fel de treabă?” am întrebat cu vocea tensionată.
„Ajută în grădină, bineînțeles!” a spus ea zâmbind, dar privirea ei era goală. Mi-am făcut drum spre curtea din spate și, când am ajuns, am simțit cum sângele îmi îngheață. Luca și Sofia erau acolo, murdari și obosiți, cu hainele rupte. Mi-au sărit în brațe, lacrimile curgând pe obrajii lor murdari. „Bunica a spus că trebuie să muncim pentru a merge în parc,” a spus Luca, iar vocea lui mică și sfâșiată mi-a strâns inima.
M-am întors spre Elena, șocată și furioasă. „Ce ai făcut?” am întrebat, vocea mea tremurând. Ea a ridicat din umeri cu nonșalanță. „Copiii trebuie să învețe despre muncă, Ana. Prea multă distracție le strică.” M-am uitat la ea cu o combinație de neîncredere și dezgust.
„Le-am dat bani pentru a-i răsfăța, nu pentru a-i face să sape pământul,” am spus cu furie. Atunci am aflat adevărul: Elena nu folosea banii pentru copii. Își plătise facturile restante și transformase săptămâna de „vacanță” într-o povară pentru cei mici. Furia și durerea s-au amestecat, iar în acel moment am știut că legătura dintre mine și Elena nu va mai fi niciodată la fel.
Cu copiii în brațe, am ieșit din casa care nu le-a fost nicidecum adăpost. Luca m-a întrebat în șoaptă dacă mai trebuie să se întoarcă vreodată acolo, iar eu am promis că niciodată nu-i voi mai pune în astfel de situații. O promisiune făcută nu doar pentru ei, ci și pentru mine, ca mamă.
