M-AM CĂSĂTORIT CU UN OM DE SERVICIU CA SĂ ÎMI SFIDEZ TATĂL BOGAT — CÂND TATA A VENIT SĂ VORBEASCĂ CU SOȚUL MEU, A CĂZUT ÎN GENUNCHI

Anna se simțea de parcă ar fi trăit într-o colivie de aur, o existență în care deciziile îi erau mereu dictate, iar viitorul trasat cu o precizie rece, nemiloasă. Însă, într-o zi, după ani întregi de supunere, a decis să spargă lanțurile, într-un mod pe care nici ea nu și-l imaginase până atunci.

„Anna, trebuie să îți amintești că ai o responsabilitate. Nu poți înțelege asta?” spuse tatăl ei într-o seară, cu tonul lui rece și autoritar, în timp ce ei luau cina.

Anna își ridică privirea și, pentru prima dată, curajul îi străfulgeră ochii. „Dar, tată, de ce nu pot să decid și eu pentru mine?” întrebă ea, cu o umbră de nesupunere în glas.

Bătrânul îi aruncă o privire aspră. „Pentru că eu știu ce e mai bine pentru tine. La un moment dat, o să-mi mulțumești.”

După acea seară, simțea că pereții casei deveniseră tot mai sufocanți. Așa că, într-o după-amiază de toamnă, ieși afară, simțind că fiecare pas era un strigăt de eliberare.

Plimbându-se fără o destinație anume, îl văzu pe el: un tânăr cu o ușoară șchioapătare, măturând trotuarul. Fiecare mișcare a lui era calculată și calmă, iar asta o atrăgea, parcă era opusul lumii haotice în care trăise.

Fără să se gândească prea mult, Anna se apropie de el și, după o ezitare, îi spuse: „Bună. Eu… am nevoie de un soț.”

Tânărul se opri din măturat, ridicând privirea spre ea. „Vorbești serios?” întrebă, șocat.

Anna încercă să-și mascheze nesiguranța. „Da, nu glumesc. E… complicat. Îți promit că nu e vorba de dragoste sau de ceva romantic. Este doar… o modalitate de a scăpa de un control care mă sufocă.”

Tânărul zâmbi ușor, amuzat de absurdul situației. „Deci, ai nevoie de un soț… fictiv?”

„Exact!” răspunse Anna, cu o speranță în ochi. „Un contract de afaceri, ca să zic așa.”

Tânărul îi întinse mâna. „Numele meu e Ethan. Și dacă ești chiar serioasă cu asta… atunci, cred că pot să te ajut.”

Anna îi strânse mâna, simțind un val de ușurare. „Mulțumesc, Ethan. Chiar înseamnă mult pentru mine.”

Ethan se uită la ea, având o privire gânditoare. „Dar să știi, Anna, că nu sunt genul care se retrage odată ce intră într-o treabă.”

În acea după-amiază, cei doi merseră împreună la primărie și, fără nicio ceremonie, se căsătoriră. Nicio rochie albă, niciun buchet de flori, doar doi necunoscuți unindu-și destinele din pură necesitate. La ieșire, Ethan se întoarse spre ea cu un zâmbet ironic.

„Se pare că suntem împreună acum,” spuse el, iar Anna izbucni într-un râs ușor nervos.

Zilele care urmară aduseră o schimbare neașteptată în viața Annei. Lumea lui Ethan era simplă, dar caldă, lipsită de formalitățile reci la care fusese ea obișnuită. Într-o dimineață, în timp ce încercau să pregătească micul dejun împreună, Ethan râse de stângăciile ei în bucătărie. „Nu te-a învățat nimeni cum să faci un ou prăjit?” întrebă el, amuzat.

Anna zâmbi încurcată. „Nu prea. Aveam mereu pe cineva care să se ocupe de asta.”

Ethan clătină din cap, arătându-i cum să prăjească ouăle fără să le ardă. „Vezi? Viața nu trebuie să fie complicată.”

Însă liniștea nu avea să dureze mult. Într-o seară, tatăl ei o sună, iar Anna răspunse cu o ezitare.

„Anna, ce ai făcut?” vocea lui era tăioasă, furioasă. „Ai înnebunit? Te-ai căsătorit cu un om de serviciu? Ai distrus tot ce am construit!”

Anna simți cum furia i se strecoară în voce. „Este viața mea, tată. Nu vreau să fiu o marionetă pentru tine.”

Bătrânul oftă și, după o clipă de tăcere, spuse cu vocea apăsată: „Voi veni mâine să îl cunosc pe… soțul tău.”

Anna închise telefonul, simțindu-se copleșită. Când Ethan o văzu, își dădu seama că ceva nu era în regulă. „Totul bine?”

„Tatăl meu… vine mâine,” spuse ea, înghițind cu greu. „Va fi… complicat.”

Ethan îi puse o mână pe umăr, privindu-i în ochi. „Nu te teme, Anna. Sunt aici.”

A doua zi, când tatăl Annei se prezentă la ușa lor, Anna îl întâmpină cu un calm neașteptat. În spatele ei, Ethan stătea demn, deși știind ce gândea bătrânul despre el.

„Acesta este Ethan, tată,” spuse ea, privind fix în ochii tatălui ei.

Tatăl se uită la Ethan cu dispreț, dar acesta nu se clătină. „Anna, crezi că un om ca el poate să îți ofere stabilitatea de care ai nevoie?”

Ethan îl privi cu o siguranță rar întâlnită. „Domnule, poate că nu am averi, dar am ceva ce banii nu pot cumpăra: respect pentru fiica dumneavoastră și dorința de a o vedea fericită.”

Tatăl Annei, surprins de răspunsul lui Ethan, simți că siguranța de nezdruncinat de până atunci începe să se clatine. Într-un moment de vulnerabilitate, își lăsă privirea în jos și înghiți cu greu.

„Anna,” spuse el, încet, cu o umbră de remușcare în glas, „poate că am greșit în privința ta…”

Anna îi zâmbi, știind că, în sfârșit, era liberă să-și trăiască viața după propriile reguli.