„Victoria care contează cu adevărat”
„Bună seara, doamnă director, masa dumneavoastră este pregătită,” spuse maitre d’hotel-ul, făcând un gest ușor de reverență în fața Anei. „Domnul Popescu de la Ministerul Economiei v-a trimis deja un mesaj că va întârzia aproximativ zece minute.”
Ana înclină capul cu un gest elegant. „Mulțumesc, Andrei. Te rog să-l conduci când sosește. Între timp…” se întoarse spre Victor și Cristina cu un zâmbet discret, „aș dori să ofer cina foștilor mei… cunoștințe. La masa de lângă fereastră, te rog.”
Victor înghiți în sec, ochii lui se plimbau de la Ana la maitre d’hotel și înapoi, pe măsură ce se lăsa cuprins de confuzie.
„Tu ești… directoarea?” întrebă el, încă vizibil șocat.
„Proprietara, de fapt,” răspunse Ana, atingându-și delicat colierul cu perle naturale. „Lanțul meu de restaurante – Elegance – include acum cinci locații în toată țara. Acesta este primul și preferatul meu.”
Surpriza de pe fața lui Victor era evidentă, iar Ana nu reuși să-și înăbușească un zâmbet. Cristina stătea complet nemișcată, privirea ei fixându-se pe meniu, iar unghiile încetaseră să mai bată.
„Dar cum… Când ai plecat, nu aveai nimic,” bolborosi Victor. „Ți-am blocat toate conturile. Am făcut tot ce am putut ca să…”
„Ca să mă îngenunchezi?” termină Ana fraza. „Da, știu. A fost primul tău impuls când ți-am spus că vreau divorțul. Dar, Victor, mereu ai uitat că înainte să ne căsătorim, eu aveam deja propria afacere. Poate mică, dar deja profitabilă.”
„Acel mic bufet?” Cristina se trezi brusc din șoc, reușind să recâștige tonul disprețuitor. „Era o cocioabă la marginea orașului.”
„Era doar un început,” corectă Ana, zâmbind calm. „Un început pe care l-am abandonat când tu m-ai convins că ar trebui să fiu soția perfectă. O greșeală pe care am reparat-o.”
Ana făcu un semn discret, iar Andrei, maitre d’hotel-ul, își înțelegea imediat rolul. Îi ghida pe Victor și Cristina spre masa de lângă fereastră, în tăcere, ca niște elevi pedepsiți.
„Așadar, ce v-a adus în restaurantul meu în această seară?” întrebă Ana, întorcându-se spre ei și așezându-se la masa lor pentru un moment. „Aniversarea voastră?”
Victor se foia pe scaun, vizibil inconfortabil. „De fapt, voiam să sărbătorim că am primit o ofertă bună pentru casa din suburbs,” răspunse el, evitând privirea Anei. „Trebuie să o vindem. Firma nu merge prea bine în ultima vreme.”
„Înțeleg,” spuse Ana, și chiar înțelegea. Firma lor de import-export, pe care o construiseră împreună, dar care rămăsese acum în mâinile lui Victor după divorț, se confrunta cu dificultăți. Știa acest lucru din cercurile de afaceri. „Îmi pare rău să aud.”
„Nu ai de ce să-ți pară rău!” interveni Cristina prea repede, atrăgând priviri din jur. „Ne descurcăm perfect! Doar restructurăm puțin.”
Ana dădu din cap și nu comentă, alegând să nu menționeze despre insolvența în care intrase firma săptămâna trecută. Unele victorii nu trebuie celebrate.
„Vă recomand fileul de șalău,” continuă Ana, ridicându-se elegant. „Este specialitatea noastră în această seară. Masa este din partea casei, bineînțeles.”
Victor o privi cu o expresie pe care Ana o recunoscuse bine. Era aceeași privire pe care o avusese când ea, după zece ani de căsnicie, îi spusese că vrea să divorțeze: o combinație de neîncredere, furie și șoc că nu mai avea control asupra situației.
„Ana,” spuse el, coborând vocea. „Putem vorbi în privat pentru un moment?”
Cristina se încruntă, dar nu îndrăzni să protesteze.
„Desigur,” răspunse Ana. „Biroul meu este la etaj. Te rog să mă urmezi.”
În timp ce urcau scările, Ana simți privirile curioase ale personalului. Toți știau cine era Ana și cine era Victor. Unii dintre angajați lucraseră pentru ea de la început, când deschisese primul restaurant mic, dar cu o viziune clară. Cu economiile sale și un împrumut de la sora ei, Ana reușise să își construiască un imperiu.
Biroul Anei era elegant, cu mobilier din lemn masiv și o panoramă superbă asupra orașului noaptea. Victor se opri în mijlocul camerei, privindu-l cu uimire, ca și cum încerca să înțeleagă cum a reușit fosta lui soție să construiască tot ce vedea.
„Arăți bine,” spuse el, în cele din urmă. „Viața te prinde bine.”
„Libertatea mă prinde bine,” răspunse Ana, așezându-se la birou. „Cu ce te pot ajuta, Victor?”
El își frecă ceafa, un gest pe care îl făcea mereu când era în dificultate. „Sunt într-o situație complicată, Ana. Firma… nu merge bine. Am pierdut contractele mari cu Europa de Vest și…”
„Și vrei bani?” întrebă Ana, zâmbind cu tristețe. „Cât de ironic. Acum cinci ani, când ți-am cerut să îmi lași măcar acțiunile din firmă, mi-ai spus că nu merit nimic pentru că ‘n-am contribuit la nimic real la afacere.’ Îți amintești?”
Victor lăsă capul jos, capabil doar să murmure un „Da.”
„Am fost furios atunci. Nu gândeam limpede,” adăugă el, dar Ana știa exact ce vroia să spună.
„Nu, Victor,” spuse ea. „Ai fost exact așa cum te știu – un bărbat convins că merită totul, doar pentru că există.”
„Nu înțelegi,” insistă el. „Am datorii grave. Oameni care vor banii lor. Nu e vorba doar despre mine, ci și despre ea. Cristina ar putea rămâne pe stradă.”
Ana îl privi adânc în ochi, căutând un semn de umanitate, dar nu găsi nimic.
„Așa cum ai lăsat-o pe mama ta când avea nevoie de bani pentru operație? Sau pe sora ta, când divorțase și avea doi copii? Sau pe mine, când mi-ai lăsat viața în ruină, după zece ani în care mi-am sacrificat cariera pentru visele tale?” întrebă ea încet.
Victor nu răspunse.
„Am avut norocul să am o soră care m-a primit în casa ei. Am avut norocul să întâlnesc un bancher care a crezut în ideea mea de afacere. Am avut norocul să am talent și determinare,” spuse Ana. „Dar mai presus de toate, am avut curajul să plec. Cristina a ales să fie amanta ta când erai căsătorit cu mine, apoi să fie soția ta când lucrurile mergeau bine. Acum e timpul ei să decidă ce va face mai departe.”
Ana scoase un card de vizită din sertar și îl împinse spre Victor. „Acesta este numărul unui bun avocat de insolvență. Te va ajuta să treci prin procesul de faliment cu pierderi minime. Dacă ești dispus să muncești cinstit, îți pot oferi și un job aici. Avem mereu nevoie de manageri buni.”
Victor privi cardul ca pe un șarpe veninos. „Îmi oferi un job? Mie? Tu?”
„Îți ofer o șansă, Victor. Mai mult decât mi-ai oferit tu vreodată.”
Telefonul de pe birou sună discret. Ana răspunse cu calm. „Da, Andrei? A sosit ministrul? Perfect, spune-i că vin imediat.” Închise telefonul și se ridică. „Trebuie să plec. Gândește-te la oferta mea. Îți doresc o seară bună.”
În timp ce cobora scările, Ana își aminti de fata care fusese, cea care se simțea mică și nesigură, crezând că nu putea să aibă succes fără ajutorul unui bărbat. Zâmbi reflexiei sale în oglindă, realizând că victoria sa nu avea legătură cu ce a făcut Victor. Aceasta era despre ea, despre libertatea de a fi cine a fost întotdeauna menită să fie.
