GRAVIDĂ ÎN LUNA A NOUA, ELOISE ÎI DĂ O LECȚIE DURĂ LUI TOM PENTRU INACȚIUNEA SA
Eloise, aflată în ultimele săptămâni de sarcină, își dorește cu ardoare să termine camera bebelușului, însă soțul ei, Tom, continuă să amâne montarea pătuțului. Frustrată și simțindu-se abandonată, Eloise decide să ia situația în propriile mâini, dar și să-i pregătească lui Tom o lecție de neuitat.
Stăteam pe fotoliu, privindu-l pe Tom în timp ce cutia pătuțului zăcea neatinsă într-un colț al camerei copilului. Totul era gata pentru venirea bebelușului, mai puțin acel pătuț care îmi amintea de toate promisiunile încălcate ale lui Tom.
De fiecare dată când îl rugam să-l monteze, răspunsul era același: „Mâine.” Dar acel „mâine” nu mai sosea, iar acum, epuizată și gata să nasc, mă simțeam mai singură ca niciodată.
Pentru Tom, montarea pătuțului era doar o altă sarcină pe o listă nesfârșită. Pentru mine, însă, era un pas esențial în pregătirea pentru copil — un simbol al sprijinului pe care ar fi trebuit să mi-l ofere. Dar, din păcate, ajunsesem să mă întreb dacă mă puteam baza pe el ca partener și, mai ales, ca tată.
Așa că am decis să-l montez singură.
Am tras cutia grea prin cameră, deși durerea din spate îmi amintea că ar trebui să mă menajez. Bebelușul se mișca în burtă, un semn clar că nu ar fi trebuit să depun atâta efort. Dar ce altă opțiune aveam?
Instrucțiunile păreau complicate, dar am continuat, pas cu pas, piesă cu piesă. În timp ce încercam să potrivesc o piesă încăpățânată, Tom a intrat în cameră. Privirea relaxată de pe fața lui, care altădată mă cucerea, acum mă făcea să clocotesc de furie.
„Bravo,” a spus el, privind pătuțul pe jumătate montat. „De ce m-ai mai întrebat dacă puteai să-l faci singură?”
M-am uitat la el, fără să-mi pot ascunde lacrimile. Dar, în loc să spun ceva, m-am întors la treaba mea, hotărâtă să termin pătuțul. El a stat acolo câteva clipe, apoi a ridicat din umeri și a plecat. În acel moment, mi-am dat seama că nu mai era vorba doar despre pătuț. Era despre respect, parteneriat și sprijin reciproc.
Atunci am luat o decizie. Nu aveam de gând să trec peste asta. Tom avea să învețe o lecție, iar eu eram gata să o orchestrez.
A doua zi dimineață, mi-am pus planul în aplicare. L-am rugat să se ocupe de pregătirile pentru o mică petrecere de dinainte de naștere, invitând câțiva prieteni și membri ai familiei. I-am dat o listă lungă de sarcini, dar am lăsat intenționat prea puțin timp pentru ca el să le poată finaliza.
Pe parcursul zilei, l-am auzit alergând prin casă, frustrat, încercând să rezolve totul. La un moment dat, a intrat în cameră, cu părul ciufulit și o privire panicată. „Unde sunt decorațiunile?” a întrebat el, vocea ridicată.
Am zâmbit calm și i-am indicat un loc greșit, știind bine că nu le va găsi ușor.
Când invitații au început să sosească, Tom era o epavă. Decorațiunile erau pe jumătate aranjate, iar masa părea goală. Toți ochii erau pe el, iar mama lui și-a arătat clar dezaprobarea.
Când am vorbit în fața invitaților, mi-am exprimat frustrarea și oboseala, explicând cât de mult a însemnat pentru mine să montez pătuțul singură. Privirile dezamăgite ale familiei lui Tom i-au transmis mesajul. După ce petrecerea s-a terminat, Tom și-a cerut scuze sincer, promițând că va face mai mult efort pentru a fi partenerul de care aveam nevoie.
Aceasta a fost o lecție grea pentru el, dar necesară. Un lucru era clar: parteneriatul într-o familie înseamnă implicare și sprijin reciproc, iar asta trebuia să devină un pilon al relației noastre.
