Practica purtarii icoanei inaintea sarbatorilor reprezinta vestirea unei bucurii deosebite, fie ca este vorba de
Nasterea Domnului, cand intreaga creatie vizibila si invizibila se pregateste pentru sarbatoarea Intruparii Fiului lui
Dumnezeu, fie ca este vorba de Botezul Mantuitorului, cand apele sunt sfintite si intreaga natura se innoieste.
Din perspectiva liturgica, aceasta traditie a purtarii icoanei poate fi considerata o forma de slujba desfasurata in afara perimetrului bisericii.
Este o ceremonie savarsita pe strazi, in curti, prin locuinte, la ferestre si la usi. Asa cum facea crainicul odinioara, preotul se straduieste sa anunte peste tot si tuturor o veste importanta:
Dumnezeu devine om, pastrandu-si totusi divinitatea! Astfel, singurul eveniment cu adevarat nou sub soare se dezvaluie demn de o astfel de proclamare grandioasa.
Traditia purtarii icoanei inaintea Craciunului
Practica purtarii icoanei pentru a vesti Nasterea Domnului este o traditie extrem de veche, cu originile pierdute in primii ani ai erei crestine.
Astfel, aceasta traditie apare inca din primele secole ale crestinismului, cand sarbatoarea Nasterii Domnului si cea a Botezului erau celebrate impreuna, pe data de 6 ianuarie.
Sarbatoarea Epifaniei (cunoscuta si sub numele de Aratarea Domnului), cum erau denumite cele doua mari praznice, a fost sarbatorita astfel pana in anul 379, cand cele doua sarbatori majore au fost separate in doua zile distincte.
Din acel moment, Craciunul a inceput sa fie sarbatorit la data de 25 decembrie, iar practica purtarii icoanei a devenit inca de atunci un obicei binecunoscut.
Purtarea icoanei inaintea Craciunului reprezinta o frumoasa slujba misionara, avand misiunea grandioasa de a anunta iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu fata de oameni, manifestata prin Intruparea Sa „pentru noi si pentru mantuirea noastra”.
Se poate observa cum aceasta vizita a preotului in casele credinciosilor devine o datorie, ca un strigat de bucurie ce nu poate fi inabusit.
Fiecare preot anunta Nasterea Domnului in propria parohie.
Astfel, in functie de dimensiunea parohiei, preotul poate incepe sa poarte icoana mai devreme sau mai tarziu.
In sate, aceasta vestire are loc chiar in ajunul Craciunului sau cu cateva zile inainte. In schimb, in orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii pot incepe chiar cu cateva zile inainte.
Preotul se inveleste doar in epitrahil (unul dintre vesmintele liturgice), tinand in mana icoana Nasterii Mantuitorului.
Insotit de un dascal, preotul canta Troparul Nasterii Domnului si ofera celor prezenti icoana pentru a fi sarutata, rand pe rand. Bucuria Nasterii Domnului se simte inca de pe acum.
Credinciosii se bucura sincer de aceasta vizita a preotului cu icoana.
Acesta aduce Sfanta Icoana in fiecare casa, binecuvantand atat persoanele prezente, cat si pregatirile casei pentru evenimentul grandios al Nasterii.
Membrii familiei contribuie cu grija fiecare la pregatiri, colindele se aud lin spre seara, iar preotul bate la usa purtand in maini Sfanta Icoana a Nasterii Domnului.
Credinciosii se umplu de o bucurie sfanta, iar totul anunta apropierea sarbatorii.
In comunitatile traditionale rurale, dupa cantarea Troparului Nasterii, preotul binecuvanteaza alimentele pregatite cu atentie si asezate pe masa, langa icoane.
Dupa ce hrana este binecuvantata, aceasta poate fi oferita ca milostenie pentru sufletele celor adormiti, astfel incat si acestia sa se bucure de minunata veste a Nasterii Domnului.
Se pregatesc colacei, bob fiert, grau fiert, prune uscate, sarmalute de post, dar si fructe precum mere si nuci.
Cu toate acestea, in parohie exista inca unii care nu participa la aceasta bucurie si, mai mult, par mahniti de vizita preotului, refuzandu-l in casele lor pentru a anunta Nasterea Domnului.
„Vine prea tarziu sau prea devreme. Ne deranjeaza.”
Frumos da marturie un suflet cuprins de nostalgia copilariei, spunand astfel:
„Ce pacat ca sunt din ce in ce mai putini oameni care sa iasa din casa si sa vada „pe unde a ajuns parintele”, asa cum faceau parintii si vecinii mei.
Cat de mult mi-as dori sa-l mai aud pe tata spunand: „E pe la nea Ion”, adica la cinci case distanta de noi.”