La 75 de ani, tanti Maria se poate îngriji încă singură, în gospodăria ei din Dolj. Pentru ziua în care sănătatea nu o va mai ajuta, însă, nu are un plan. Povestea ei deschide un reportaj AGERPRES despre părinții rămași acasă și despre îngrijirea care trebuie organizată de la distanță. În două unități medico-sociale din județ, toate paturile sunt ocupate. La una dintre ele, aproximativ 20 de persoane așteaptă un loc.
Plecarea copiilor în străinătate sau în orașele țării schimbă felul în care familiile își pot îngriji părinții. Telefoanele, banii trimiși și vizitele pot ține legătura, dar nu rezolvă întotdeauna nevoile unei persoane care trebuie ajutată zilnic să se ridice din pat, să mănânce sau să își ia tratamentul.
Interviurile realizate de AGERPRES în patru instituții din Dolj arată situații diferite. Unii bătrâni sunt sprijiniți în continuare de copii. Alte familii nu mai pot asigura îngrijirea acasă, iar pentru unele persoane contactul cu rudele s-a redus sau a dispărut.
Tanti Maria locuiește singură în comuna Leu. Copiii sunt plecați la muncă în orașe, iar în jurul gospodăriei au mai rămas puțini vecini.
Deocamdată este sănătoasă. Își face treburile, se gospodărește și nu depinde de ajutor permanent. Când este întrebată ce se va întâmpla dacă nu va mai putea, răspunsul ei este o rugăminte:
„Cum va da Dumnezeu! Să mă țină pe picioare până în ultimul moment. Doamne, să nu-mi iei picioarele până nu-mi iei zilele!”, spune femeia, potrivit AGERPRES.
Cât timp sănătatea îi permite, își poate continua viața în casa pe care o cunoaște. Vulnerabilitatea ține de perspectiva pierderii autonomiei, moment în care se pune întrebarea cine va fi aproape, dacă treburile obișnuite nu mai pot fi făcute singure.
Faptul că copiii sunt plecați nu înseamnă, în sine, abandon. În cazul femeii, distanța nu spune cum sunt relațiile dintre membrii familiei. Totuși, se vede cât de mult depinde viața unui bătrân care stă singur de propria capacitate de a se îngriji.
La Unitatea Medico-Socială Melinești, directoarea Liliana Ghincea spune că solicitările de internare sunt numeroase în sezonul rece. Pentru unii bătrâni, problemele încep de la încălzirea casei.
„În mediul rural încă se face focul în sobe și atunci dânșii nu mai sunt apți să se gospodărească, să-și pună lemne, să-și care, să-și facă focul”, explică aceasta.
Unitatea are 35 de paturi, toate ocupate în momentul documentării reportajului. Beneficiarii sunt, în general, persoane vârstnice cu afecțiuni cronice, care au nevoie de supraveghere și îngrijire medicală.
Internarea nu este întotdeauna definitivă. Unele persoane stau câteva săptămâni sau luni, iar altele petrec iarna aici și apoi se întorc în propriile locuințe.
Liliana Ghincea consideră că schimbarea nu poate fi explicată doar prin plecarea copiilor peste graniță.
„Nu știu dacă neapărat migrația, ci timpurile”, spune directoarea.
„Sunt mulți copii plecați la oraș cu părinții rămași în mediul rural și nu au timpul necesar de a se ocupa de dânșii.”
Presiunea se vede și la Unitatea Medico-Socială Sadova. Cele 32 de paturi sunt ocupate integral, iar pe lista de așteptare sunt aproximativ 20 de persoane, potrivit directorului Tudor Cristian.
Mulți beneficiari au venituri mici și boli cronice, care nu le mai permit să locuiască independent. Unii au nevoie de tratament la ore fixe, de alimentație adaptată și de ajutor pentru activitățile de zi cu zi.
O vizită ocazională nu poate înlocui îngrijirea continuă. Se adaugă singurătatea și lipsa contactului zilnic cu familia.
„E vorba de acea socializare în familie care nu mai există, în momentul în care bătrânii stau singuri, nu mai este acea socializare și atunci preferă să vină către noi”, afirmă directorul.
Spre deosebire de Melinești, unde există și internări temporare, la Sadova revenirea acasă este mai rară.
„În 90% din cazuri internarea e cam definitivă până la deces”, estimează Tudor Cristian.
Procentul descrie experiența acestei unități, în funcție de starea beneficiarilor și de posibilitățile lor de a se întoarce în propriile gospodării.
La Căminul pentru persoane vârstnice din Craiova, pe care AGERPRES îl prezintă drept cel mai mare cămin public din România, cu 320 de locuri, numeroși beneficiari au copii stabiliți în străinătate.
„Da, foarte mulți”, răspunde directorul Vali Giurcă, întrebat despre aceste situații.
O parte dintre copii contribuie la plata serviciilor, trimit bani, păstrează legătura și revin în țară pentru vizite. Relația cu părintele continuă și după internare.
La Melinești există beneficiari vizitați frecvent de copii și de alte rude. La Sadova, directorul estimează că aproximativ 60–65% dintre beneficiari primesc vizite din partea familiei. Pentru ceilalți, contactul este mult mai redus sau lipsește.
Tudor Cristian descrie și cazuri în care copiii plecați în străinătate nu mai oferă sprijin, iar autoritățile locale cer intervenția unității.
Reportajul arată diferențe între familiile care își susțin părinții de la distanță, cele care nu pot asigura îngrijirea directă și situațiile în care legăturile s-au rupt.
Una dintre familiile prezentate a decis, în urmă cu trei ani, să își interneze tatăl, diagnosticat cu Alzheimer, într-un cămin privat. Alegerea a fost făcută înainte ca starea bărbatului să se deterioreze sever, iar acesta a acceptat să primească îngrijire.
Între timp, boala a progresat. Potrivit relatării copilului adult, bărbatul nu își mai recunoaște acum membrii familiei.
La căminul Fundației Creștine Ethos, responsabila de îngrijire Denise Avram spune că mulți beneficiari ajung cu afecțiuni grave, atunci când familia nu mai poate răspunde nevoilor lor.
Dintre cei aproximativ 25 de beneficiari, numai în jur de cinci au un grad de autonomie care le permite să participe mai ușor la conversații și activități, potrivit reprezentantei instituției.
Ea descrie și cazuri în care rudele descoperă că un vârstnic a căzut în casă și nu a putut primi ajutor timp de mai multe zile.
După părerea ei, cererea pentru sprijin specializat se amână uneori din cauza percepției asupra căminelor.
„Nu duc eu părintele la cămin”, reproduce aceasta reacția unor aparținători.
La această reticență se adaugă neîncrederea în instituții. Directorul căminului public din Craiova consideră că pandemia și dezvăluirile din 2023 privind abuzurile din unele centre rezidențiale, cunoscute drept scandalul „Azilele Groazei”, ar fi putut contribui la ezitarea familiilor.
Cât costă un loc în cămin
Costurile diferă în funcție de instituție, finanțare și serviciile oferite.
La căminul public din Craiova, directorul Vali Giurcă menționează o contribuție lunară de aproximativ 2.500 de lei. Costul total ajunge la circa 3.900 de lei pentru fiecare beneficiar, diferența fiind suportată de administrația locală.
Directorii de la Melinești și Sadova spun că beneficiarii contribuie cu jumătate din pensie.
La Sadova, Tudor Cristian estimează cheltuieli directe de aproximativ 100–150 de lei pe zi pentru fiecare persoană, separat de masa de 27 de lei pe zi. Calculul nu include toate costurile de funcționare și investițiile. Instituția beneficiază de finanțare publică, inclusiv prin Consiliul Județean Dolj.
Tariful lunar al căminului Fundației Creștine Ethos pornește de la aproximativ 5.500 de lei și crește cu câte 500 de lei pentru fiecare grad de îngrijire, potrivit reprezentantei centrului. Sumele achitate de familii nu acoperă integral cheltuielile, acestea fiind completate prin sprijinul fundației din Elveția.
Aceste valori nu pot fi comparate direct, pentru că cămine pentru vârstnici și unitățile medico-sociale au regimuri diferite și răspund unor nevoi diferite.
În Dolj funcționează 15 cămine pentru persoane vârstnice, dintre care trei publice și 12 private, potrivit datelor Ministerului Muncii citate de AGERPRES.
Capacitatea totală este de 1.146 de locuri: 469 în sistemul public și 677 în cel privat. Separat, în județ există șapte unități medico-sociale, care nu trebuie confundate cu serviciile rezidențiale pentru vârstnici.
Numărul paturilor nu arată însă întreaga capacitate de îngrijire. Instituțiile au nevoie de oameni care să administreze tratamente, să ajute beneficiarii să se deplaseze, să le asigure igiena, alimentația și supravegherea.
La căminul public din Craiova lucrează aproximativ 132 de angajați, față de 158 de posturi prevăzute. Directorul leagă deficitul inclusiv de sistarea angajărilor în instituțiile publice.
Lipsa personalului și costurile asociate împiedică, la căminul privat, folosirea întregii capacități. Dificultăți de recrutare sunt semnalate și la Sadova.
Nevoia de îngrijire crește într-un județ care pierde populație și îmbătrânește.
La recensământul din 2021, Doljul avea 599.442 de locuitori, cu 61.102 mai puțini decât în 2011, o scădere de 9,3%. În același interval, vârsta medie a crescut de la 41,8 la 43,2 ani, iar indicele de îmbătrânire demografică l-a depășit pe cel național.
Pentru familii, întrebarea apare adesea înainte de internare: cine intervine atunci când părintele încă poate locui acasă, dar începe să aibă nevoie de ajutor?
Îngrijirea la domiciliu, centrele de zi, sprijinul comunitar și adaptarea locuinței pot susține, în anumite situații, păstrarea autonomiei. Accesul la aceste soluții este una dintre problemele ridicate de reportaj.
Pentru tanti Maria, viitorul rămâne legat de puterea de a-și continua singură viața în gospodărie. Pentru familii și instituții, rămâne de găsit sprijinul care să fie disponibil înainte ca o boală, o cădere sau venirea iernii să transforme singurătatea într-o urgență.
