Am adoptat o fetiță de 4 ani – O lună mai târziu, a venit la mine și mi-a spus: „Mami, nu-l crede pe tati.”

O lună după ce am adoptat-o pe Ioana, s-a uitat la mine cu ochii mari și mi-a șoptit: „Mami, nu-l crede pe tata.” Cuvintele ei răsunară în mintea mea, făcându-mă să mă întreb ce secrete ar putea ascunde soțul meu.

M-am uitat la fața mică a Ioanei, privindu-i ochii mari, vigilenți și zâmbetul timid, nesigur. După toți acești ani de speranță, încercări și așteptări, iată-o, fiica noastră.

Mihai părea să strălucească. Nu se putea opri din a o privi, ca și cum ar fi încercat să memoreze fiecare trăsătură, fiecare expresie.

„Uite la ea, Maria”, mi-a șoptit, cu vocea plină de uimire. „E perfectă.”

I-am zâmbit ușor, punându-mi mâna pe umărul Ioanei. „Chiar așa este.”

Am ajuns atât de departe ca să ajungem aici. Au fost vizite la doctor, discuții lungi și o grămadă de hârtii pentru adopție. Când am întâlnit-o pe Ioana, ceva în mine a știut. Avea doar patru ani, așa mică și liniștită, dar deja părea a noastră.

Au trecut câteva săptămâni de când am adoptat-o oficial pe Ioana și am decis că e momentul pentru o ieșire în familie. Mihai s-a aplecat la nivelul ei, zâmbind cu căldură. „Hei, ce zici să mergem să luăm niște înghețată? Ți-ar plăcea?”

Ioana l-a privit, apoi m-a privit pe mine, ca și cum aștepta reacția mea. Nu a răspuns imediat, doar a dat un mic nod, apropiindu-se de mine.

Mihai a râs ușor, deși puteam auzi o urmă de neliniște în râsul lui. „Bine, înghețată să fie. Va fi o mică surpriză.”

Ioana a stat aproape de mine pe tot parcursul drumului. Mihai era în față, aruncându-se din când în când spre noi, zâmbind plin de speranță. L-am urmărit cum încerca să o facă să se simtă confortabil, dar de fiecare dată când o întreba ceva, Ioana își strângea puțin mai mult mâna mea, privirea ei întorcându-se spre mine.

Când am ajuns la magazinul de înghețată, Mihai s-a apropiat de tejghea, gata să comande pentru ea. „Ce părere ai de ciocolată? Sau poate de căpșuni?” a întrebat el, cu vocea plină de entuziasm.

Ea l-a privit, apoi iar m-a privit pe mine, vocea ei fiind abia un șoaptă. „Vanilie, te rog.”

Mihai părea surprins pentru o clipă, apoi a zâmbit. „Vanilie, să fie.”

Ioana părea mulțumită că l-a lăsat pe el să comande, dar am observat că abia îl privea pe Mihai în timp ce ne așezam. În schimb, ea mânca liniștită, rămânând aproape de mine. O privea pe Mihai cu un interes prudent, fără să spună multe, și mă întrebam dacă totul nu era prea mult pentru ea.

Mai târziu în acea seară, când am culcat-o pe Ioana, s-a agățat de brațul meu puțin mai mult decât mă așteptam.

„Mami?” a șoptit ea, cu vocea ezitantă.

„Da, scumpo?”

A privit un moment în jos, apoi s-a uitat din nou la mine, cu ochii mari și serioși. „Nu-l crede pe tata.”

M-am oprit din ceea ce făceam, inima bătând mai repede. M-am aplecat lângă ea, perindându-i părul. „De ce ai spus asta, dragă?”

Ea a ridicat din umeri, dar buzele i s-au lăsat într-un mic zâmbet trist. „Vorbește ciudat. Ca și cum ar ascunde ceva.”

Mi-a luat câteva momente să răspund. Am încercat să îmi păstrez vocea blândă. „Ioana, tata te iubește foarte mult. Doar încearcă să te facă să te simți ca acasă. Știi asta, nu?”

Ea nu a răspuns, doar s-a ghemuit puțin mai tare sub pătură. Am rămas acolo, ținându-i mâna, întrebându-mă de unde vine acest lucru. Ar putea să fie doar nervozitate? Poate că adaptarea a fost mai greu de făcut pentru ea decât am realizat. Dar, pe măsură ce o priveam, un sentiment de neliniște a început să mă cuprindă.

Când în sfârșit am părăsit camera ei, l-am găsit pe Mihai așteptând lângă ușă. „Cum a fost?” m-a întrebat, cu fața plină de speranță.

„Doarme,” am răspuns încet, privindu-i expresia.

„E bine.” Părea ușurat, dar am observat cum zâmbetul lui a ezitat puțin. „Știu că e totul nou pentru ea. Pentru toți. Dar cred că vom reuși. Nu-i așa?”

Am dat din cap, dar nu puteam să scot din cap cuvintele Ioanei care se repetau în mintea mea.

A doua zi, în timp ce am amestecat pastele pe aragaz, am auzit vocea lui Mihai venind din living. Vorbea la telefon, iar tonul lui era scăzut și tensionat. M-am oprit, mi-am șters mâinile pe un prosop și am ascultat cum cuvintele lui pătrund în bucătărie.

„A fost… mai greu decât mă așteptam,” spunea el, cu vocea abia deasupra unui șoaptă. „Ea e… foarte atentă. Ioana observă mai multe decât m-am gândit. Mă tem că ar putea să-i spună Mariei.”

Am simțit cum inima îmi bate mai repede, mintea mea încercând să înțeleagă ce am auzit. Ioana ar putea să-mi spună mie? Ce mi-ar spune? Am încercat să-mi alung gândurile, spunându-mi că trebuie să fie o explicație. Dar pe măsură ce ascultam, pulsul meu devenea tot mai rapid.

„E atât de greu să ținem totul ascuns,” continua Mihai. „Nu vreau ca Maria să afle… nu până nu e totul gata.”

M-am oprit, apucând blatul de bucătărie. Ce nu trebuia să aflu? Ce ar putea să ascundă de mine? Am încercat să aud mai bine, dar vocea lui a scăzut, iar restul conversației nu l-am mai înțeles. Câteva momente mai târziu, a încheiat apelul și s-a îndreptat spre bucătărie.

M-am întors la aragaz, mintea mea fiind învăluită în gânduri. Am amestecat pastele mai tare decât era nevoie, încercând să par normală, în timp ce Mihai a intrat, zâmbind mulțumit.

„Miros bine aici,” a spus, învăluindu-mă în brațele lui.

Am forțat un zâmbet, mâinile mele apucând lingura. „Mulțumesc. Aproape gata.” Vocea mea suna ciudat în propriile mele urechi și am simțit cum zâmbetul meu se stinge, auzindu-i cuvintele din minte: „Mă tem că ar putea să-i spună Mariei…” „E greu să ținem totul ascuns.”

Seara, după ce am culcat-o pe Ioana, nu am mai putut să mă abțin. Aveam nevoie de răspunsuri. L-am găsit pe Mihai în living, frunzărind niște hârtii, și m-am așezat în fața lui, cu mâinile strânse în poală.

„Mihai,” am început, cu vocea mai calmă decât mă simțeam, „am auzit ce vorbeai la telefon mai devreme.”

El a ridicat privirea, sprijinindu-se pe marginea mesei, o urmă de surpriză și ceva greu de citit în ochii lui. „Oh?” a spus, ușor surprins. „Ce ai auzit?”

Am ezitat un moment, alegându-mi cuvintele cu grijă. „Am auzit că ai spus că Ioana ar putea… să îmi spună ceva. Și că e greu să ții totul »ascuns«.” L-am privit fix în ochi, inima bătându-mi repede. „Ce ascunzi de mine?”

Pentru câteva clipe, a stat tăcut, privind în gol, cu o expresie de confuzie și neliniște. Apoi, pe măsură ce înțelegerea pătrundea în privirea lui, fața i s-a înmuiat, iar el a lăsat hârtiile deoparte și s-a aplecat spre mine, întinzându-și mâna către mine.

„Maria,” a spus el cu o voce calmă, „nu ascund nimic rău, îți promit.” Mâna lui pe a mea era caldă și reconfortantă, dar nu a reușit să îndepărteze complet neliniștea din stomacul meu.

„Atunci ce este?” am șoptit, aproape cu ochii în lacrimi, incapabilă să-l privesc în ochi. „Ce nu vrei ca Ioana să-mi spună?”

Mihai a adâncit privirea și a făcut o pauză, iar fața i-a devenit puțin rușinată. „De fapt, nu voiam să afli pentru că… vroiam să fac o surpriză pentru ziua de naștere a Ioanei. Cu ajutorul fratelui meu.” M-a strâns de mână, un pic jenat. „Vroiam să fie ceva special, o primă aniversare mare alături de noi.”

Am rămas pe loc, surprinsă de cuvintele lui. „O petrecere-surpriză?” am întrebat încet, simțindu-mi umerii mai ușori, dar încă tensionați.

„Da,” a spus Mihai, dând din cap. „Vroiam să fie perfect pentru ea. Să-i arătăm cât de mult o iubim, că acum face parte din familia noastră.” A zâmbit ușor, ca și cum și-a dat seama că m-a liniștit. „Știam că Ioana ar putea să spună ceva, și mă temeam că va strica surpriza.”

Un val de ușurare m-a cuprins, dar o senzație de vinovăție s-a strecurat și ea în sufletul meu. Ce imaginasem eu de fapt? Sau, mai bine zis, ce îmi închipuisem că se întâmplă? „Mihai,” am șoptit, plecând capul, „îmi pare rău. Doar… am crezut că e ceva în neregulă.”

Mihai a râs ușor, îmi mângâia mâna cu degetul mare. „E în regulă, Maria. Te înțeleg. Și eu mă simt la fel. Suntem amândoi în aceeași barcă, încercând să ne adaptăm.”

Am dat din cap, încercând să las deoparte îngrijorările care mă bântuiau. „Cred că Ioana e doar… protectivă,” am spus, încercând să explic. „Nu știe ce să aștepte, și când mi-a spus să nu-l cred pe tine… cred că m-a răvășit.”

Mihai a dat din cap, gânditor. „E o fetiță sensibilă. Cred că încă își caută drumul.” S-a uitat la mine cu o privire serioasă. „Trebuie să ne asigurăm că se simte în siguranță și iubită. Toți trei.”

Dimineața următoare, în timp ce îl priveam pe Mihai ajutând-o pe Ioana să își aleagă cerealele, inima mea s-a ridicat puțin. O privea cu atâta răbdare, iar, chiar dacă ea abia se uita la el, puteam simți cum încet, încet, încep să construiască o relație de încredere.

M-am apropiat și m-am așezat la masă alături de ei, punându-mi mâna pe umărul Ioanei. Ea m-a privit cu ochii liniștiți și un mic zâmbet i-a apărut pe față. Parca simțea pacea de între noi, ca și cum o neliniște nespusă s-ar fi ridicat în sfârșit.

Familia noastră începea, în sfârșit, să devină ceea ce ne-am dorit.