Într-o zi obișnuită, mă întorceam acasă de la serviciu, copleșit de gândurile facturilor pe care trebuia să le plătesc în acea seară. Pe când am cotit colțul spre piața orașului, o melodie bine-cunoscută m-a făcut să mă opresc brusc.
Era cântecul pe care-l compusesem pentru fiica mea, Maria, înainte ca ea să dispară din viața noastră acum 17 ani. Un colind despre un câmp de flori și raze de soare, menit să-i lumineze visele. Nimeni nu ar fi trebuit să-l știe. Și totuși, acolo, de cealaltă parte a pieței, o tânără îl cânta cu ochii închiși și un zâmbet liniștit.
Inima mea s-a strâns, amintindu-mi de zilele în care Maria umplea casa noastră de veselie. Dispariția ei a lăsat un gol adânc, unul care nu a putut fi niciodată umplut pe deplin. Mi-am simțit grijile risipindu-se în timp ce pașii mă purtau înainte, de parcă nu mai aveam control. Rațiunea îmi spunea că e imposibil, dar inima mă îndemna să continui.
Privind-o, am simțit o familiaritate sfâșietoare. Părul ei brunet îi încadra fața, iar zâmbetul părea desprins din amintirile mele cele mai prețioase. Avea chiar și o mică adâncitură pe obrazul stâng, exact ca mama ei, Camelia. Era imposibil să nu mă întreb: Ar putea fi aceasta Maria mea?
Am înaintat, cu emoțiile clocotind în mine, urmărind-o cum își termina cântecul. Privirea ei a întâlnit-o pe a mea și, văzându-mi expresia, și-a întors ochii în timp ce mulțimea aplauda.
- Mama mea nu a privit niciodată cu ochi buni relația mea cu Sera. În ziua nunții, în loc să se bucure, a izbucnit în lacrimi și mi-a spus cu voce stinsă
- Semne ale diabetului care apar în timpul somnului și pe care mulți le ignoră
- Orice mașină de spălat poate usca hainele. Mulți oameni încă nu sunt conștienți de această caracteristică
„Vă mulțumesc pentru că m-ați ascultat!” a spus ea cu o voce caldă, plină de bucurie. Apoi, ochii noștri s-au întâlnit din nou, și de data asta a observat neliniștea din privirea mea.
„Se pare că nu v-a plăcut,” a spus ea, zâmbind ușor și apropiindu-se. „Am cântat așa de rău?”
„Oh, nu, deloc,” am răspuns, încercând să-mi ascund agitația. „Cântecul acesta… înseamnă mult pentru mine.”
„Serios?” a întrebat ea, surprinsă. „Și pentru mine. Este una dintre puținele amintiri pe care le am din copilărie. L-am fredonat mereu.”
Părea să se pregătească să plece, așa că am continuat: „Ai putea să-mi povestești mai multe despre asta?”
„E o poveste lungă,” a spus ea, aruncând o privire grăbită la ceas. „Poate altădată.”
„Te rog,” am insistat, inima bătându-mi tare. „Vino să discutăm la o cafea, dacă ai timp.”
A ezitat, dar apoi a acceptat. Am mers împreună la o cafenea și, în timp ce o priveam, fiecare trăsătură, fiecare gest îmi păreau atât de cunoscute. O piesă lipsă din viața mea părea să fi revenit la locul ei.
„Ai o voce minunată,” am spus, încercând să-mi ascund emoțiile.
„Mulțumesc,” a răspuns ea, zâmbind. „A fost o întâmplare să cânt. Am auzit trupa și m-am alăturat.”
„Dar cântecul? De unde-l știi?” am întrebat.
A oftat, privindu-și cafeaua. „Nu știu de unde. E doar… singura amintire pe care o am din copilărie. Părinții mei adoptivi spuneau că îl cântam mereu.”
Am simțit cum sângele îmi îngheață. „Părinți adoptivi?” am întrebat.
„Da. Am fost adoptată când aveam cinci ani. Mi-au spus că părinții mei au murit într-un accident de mașină. Dar… am simțit mereu că lipsește ceva.”
Mâinile îmi tremurau. „Ai încercat vreodată să afli mai multe?”
„Am încercat,” a spus ea, tristă. „Dar am prea puține informații. Doar acest cântec îmi amintește de ei.”
Piesele începeau să se potrivească. Am întrebat-o dacă își mai amintește ceva. A spus că numele ei ar putea fi Maria, dar nu era sigură. Numele ei actual era Sara. Cuvintele ei au lovit adânc.
„Fiica mea dispărută se numea Maria,” am spus. „A dispărut acum 17 ani. Iar mama ei… e Camelia.”
Privirea ei s-a schimbat. „Mama mea se numea Camelia. Și tatăl meu era… Dan?”
„Da,” am spus, cu lacrimi în ochi. Ne-am îmbrățișat, plângând amândoi. Anii pierduți, dorul, durerea – totul se elibera.
După reîntâlnire, am mers acasă, unde Camelia a fost șocată, apoi copleșită de bucurie. Ne-am ținut în brațe, toți trei, recuperând, povestind și găsind în sfârșit liniștea pierdută. Testul de ADN a confirmat ceea ce inimile noastre știau deja. Maria se întorsese acasă, iar casa noastră era din nou plină de râsete și iubire.
Uneori, viața îți redă ceea ce ai pierdut, chiar și când speranța părea pierdută.
