Am știut dintotdeauna că sunt adoptată — tata mi-a spus când aveam trei ani

Aveam trei ani prima dată când tatăl meu mi-a spus că sunt adoptată. Eram așezată pe canapea, tocmai terminasem de construit un turn din cuburi viu colorate. Mi-l imaginez zâmbindu-mi, dar era un zâmbet trist, care nu ajungea la ochi. „Scumpo, trebuie să știi ceva”, a spus el, așezându-și mâna pe umărul meu.

L-am privit curioasă, strângându-mi iepurașul de pluș preferat. „Părinții tăi adevărați nu au putut avea grijă de tine”, a continuat el cu o voce blândă, dar fermă. „Așa că mama ta și cu mine am intervenit. Te-am adoptat ca să îți oferim o viață mai bună.” Nu încelegeam pe deplin ce înseamnă, dar când mi-a spus că părinții mei adevărați m-au iubit foarte mult, m-am simțit liniștită. L-am privit și am întrebat: „Deci tu ești tati acum?” El a încuviințat, m-a luat în brațe, iar eu m-am ghemuit la pieptul lui, simțind. A fost un moment de liniște pe care nu aveam să-l mai simt prea curând.

O copilărie plină de îndoieli

La doar șase luni după acea discuție, mama a murit într-un accident de mașină. Nu-mi amintesc multe despre ea, doar un zâmbet cald și blând, ca o rază de soare într-o zi rece. După aceea, am rămas doar eu și tata. La început, totul părea normal. Îmi făcea sandvișuri cu unt de arahide, mă lăsa să mă uit la desene animate în diminețile de sâmbătă. Dar, pe măsură ce creșteam, atitudinea lui se schimba.

Când aveam șase ani și nu reușeam să îmi leg singură șireturile, am izbucnit într-un plâns frustrat. Tata a oftat, rostind o frază care avea să devină un refren dureros: „Poate încăpățânarea asta o ai de la părinții tăi adevărați.” Ori de câte ori greșeam la școală sau făceam ceva care nu-i plăcea, spunea că este din cauza lor.

Ziua mea de naștere din acel an a fost un moment crucial. Tata a organizat un grătar la care au venit toți vecinii. Eu eram entuziasmată, dar bucuria mea s-a năruit când tata, cu un pahar ridicat, a spus în fața tuturor: „Noi am adoptat-o. Părinții ei adevărați nu au putut face față responsabilității.” S-a făcut liniște, iar una dintre femei a spus: „Ce trist”. Tata a râs. „Da, dar e norocoasă că am luat-o noi.”

Cuvintele lui au fost ca niște lovituri. A doua zi, copiii de la școală m-au tachinat: „De ce nu te-au vrut părinții tăi adevărați?” „O să te trimită înapoi?” M-am dus acasă plângând, sperând ca tata să mă consoleze, dar el a ridicat din umeri. „Copiii sunt copii. O să îți treacă.”

Descoperirea adevărului
Când am împlinit 16 ani, am decis să cer dovezi. „Pot să văd actele de adopție?”, l-am întrebat. A oftat, a plecat în altă cameră și s-a întors cu un dosar. Era o singură pagină, cu numele meu, o dată și o stampilă. „Vezi? Dovada”, a spus. Dar ceva nu părea în regulă.

Câțiva ani mai târziu, iubitul meu, Matt, mi-a sugerat să cercetez mai mult despre trecutul meu. Am ezitat, dar am acceptat să mergem la orfelinatul din care fusesem adoptată. O femeie amabilă ne-a ajutat, dar când a verificat registrele, a ridicat privirea către mine cu o expresie serioasă. „Nu avem niciun dosar despre tine.”

Am simțit cum tot ce crezusem până atunci se prăbușea. M-am dus direct la tata, cerându-i explicații. A oftat adânc și a spus: „Nu ai fost adoptată. Ești copilul mamei tale, dar nu și al meu.” L-am privit uluită. „Ce vrei să spui?”

„Mama ta m-a înșelat. Când a rămas însărcinată, m-a implorat să rămân. Am acceptat, dar nu am putut trăi cu trădarea. Așa că am inventat povestea adopției.”, a mai spus tata.

M-am prăbușit în mine. Vizitele la orfelinat, tachinările, totul fusese un mod al lui de a se răzbuna pe mama, nu pe mine. „Eram doar un copil,” am spus printre lacrimi. „Nu meritam asta.”

L-am părăsit fără să privesc înapoi. Începusem viața crezând că nu sunt dorită, dar acum știam un lucru sigur: meritam mai mult.