La înmormântarea bunicului meu, un străin mi-a înmânat un bilet – când l-am citit am râs pentru că bunicul ne-a păcălit pe toți.

La înmormântarea bunicului, Dalia, o tânără de 18 ani, se simte izolată în timp ce familia ei se înfuriezează din cauza moștenirii. Dar când un străin îi înmânează o notă secretă, Dalia este atrasă într-un mister pe care numai ea îl putea rezolva.
Stăteam lângă mormânt, cu mâinile strânse în buzunarele rochiei negre care îmi era prea mică, ascultând vocea monotonă a preotului împletindu-se cu foșnetul vântului.

Aceasta era cea mai tristă zi din viața mea, dar toți ceilalți din familie păreau mai preocupați de a se privi cu ură unii pe alții decât de a-l plânge pe bunic.

Puteam simți amărăciunea lor plutind în aerul rece de octombrie, groasă ca siropul. Un dolar fiecare. Atât ne-a lăsat bunicul în testament, iar ei erau furioși. Dar eu? Nu eram supărată. Doar… goală.

Bunicul nu ar fi trebuit să fie plecat. El era singura persoană care m-a văzut vreodată, nu ca fiind un eșec sau copilul de rezervă căruia nimeni nu îi acorda atenție, ci ca pe mine. M-a lăsat să intru când nimeni altcineva nu îi păsa.

Priveam florile așezate pe sicriul său. I-am adus un trandafir roșu, care se evidenția printre margaretele albe pe care toată lumea le-a pus pe sicriu.

„Un dolar,” a șoptit mătușa Nela din spatele meu. „Un dolar nenorocit! Omul ăsta avea bani, și asta e tot ce primim?”

Unchiul Vasile a râs amar. „Așa e? Jur că a făcut-o intenționat, bătrânul răutăcios.”

„Tipic pentru tata,” a murmurât mama, încrucișându-și brațele strâns peste piept. „Întotdeauna a avut favoriți, iar Dalia a fost prințesa lui. Sunt sigură că a lăsat ceva ce nu știm.”

Ochii mătușii Nela s-au îndreptat către mine, ascuțiți ca sticla. „Ce ți-a lăsat, Dalia? Ceva? Nu te preface că nu ai primit nimic.”

M-am rigidizat. „Am primit la fel ca toți.”

Degetele mamei s-au strâns pe umărul meu. „Ești sigură?” a întrebat ea într-o voce joasă. „Ai fost mereu cu el. Poate ți-a spus ceva… gândește-te bine, Dalia. Ești datoare familiei să împărtășești tot ce ți-a dat.”

Aminteri, amintirile mi-au revenit în minte despre poveștile ciudate ale bunicului despre comori pierdute de mult și despre bomboanele de butterscotch pe care le ținea mereu în buzunarul hainei sale.

Uneori, îmi făcea cu ochiul și spunea: „Într-o zi, fetiță, îți voi lăsa o comoară. O adevărată comoară!” Dar era doar un joc, o glumă între noi.

Am dat din cap și mi-am îndreptat privirea înapoi la sicriu. „Ce mi-a dat bunicul a fost dragostea lui, poveștile lui și un loc care se simțea mai mult ca acasă decât adevărata mea casă. Aceste lucruri valorează mai mult decât bani, și nu pot—”

„Pe nimeni nu interesează asta!” a izbucnit mama. „Gândește-te, fată! Ce s-a întâmplat cu toți banii lui?”

Am ridicat din umeri. Chiar nu știam răspunsul la întrebarea ei și nici nu îmi păsa. Bunicul era plecat. Era confesorul meu, locul meu sigur, prietenul meu. Părasem cea mai importantă persoană din lume, dar tot ce le păsa era să pună un preț pe moartea lui.

„Știe ceva,” a murmurat Vasile, suficient de tare ca să-l aud.

Vocile lor se împleteau, acuzând, complotând – ca și cum ar putea smulge secrete din mine dacă ar încerca suficient. Dar nu aveam secrete care să le aducă mai mulți bani.
În momentul în care și-au dat seama că nu va exista nicio avere, s-au întors de la mormânt și au plecat furioși. Îi puteam auzi cum se certau pe măsură ce se îndepărtau, atacându-se unii pe alții ca vulturii. Mă făcea să mă simt rău.

„Trebuie să fii Dalia.”

M-am uitat în sus și am văzut o femeie, poate în jur de 60 de ani, cu ochi blânzi și o geantă din piele uzată aruncată pe umăr. Zâmbetul ei era moale și secret, ca și cum știa ceva ce noi nu știam.

„Am fost o prietenă a bunicului tău,” a spus ea, aplecându-se ca și cum am fi fost complici. „A cerut să îți dau asta.”

Înainte să apuc să răspund, mi-a înmânat o bucată de hârtie pliată și a șoptit: „Nu lăsa pe nimeni să o vadă, mai ales familia ta.”

Prezența ei părea ireală, aproape de vis, și înainte să apuc să spun ceva, a dispărut, înghițită de mulțimea de doliu. Inima îmi bătea în piept în timp ce desfăceam nota.

Pentru o secundă, am rămas înghețată, cuvintele estompându-se în fața mea. Apoi m-a lovit: „comoara” bunicului. Un râs a bubuit din gâtlejul meu, nepotrivit și sălbatic, dar nu m-am putut abține. Nu glumea deloc.

În acea noapte, am stat în pat, uitându-mă la tavan. Nota era ascunsă sub perna mea ca un secret. Vocea bunicului răsuna în mintea mea, jucăușă, dar sigură: „Dulapul numărul 111… Acolo e comoara, fetiță!”

O greutate s-a așezat pe pieptul meu, ceva între durere și speranță. Ce-ar fi dacă aceasta nu era doar o simplă căutare a unei comori? Ce-ar fi dacă bunicul a lăsat cu adevărat ceva pentru mine, ascuns într-un loc unde nimeni altcineva nu ar putea ajunge?

Gândul se învârtea în mintea mea până nu am mai putut suporta. Trebuia să știu ce era în acel dulap.

Am sunat un taxi în dimineața următoare. A fost primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am trezit. Pe măsură ce treceam pe lângă bucătărie, puteam auzi mama murmurând la telefon despre testamentul bunicului, probabil încercând să smulgă milă sau bani de la oricine ar asculta.

M-am încruntat și am ieșit pe ușă, aerul rece al dimineții lovindu-mi pielea ca o palmă.

Drumul către Gara de Sud a părut a fi cele mai lungi 20 de minute din viața mea.

Genunchiul meu se agita cu o energie nervoasă în timp ce taxiul se răsucea pe străzi înguste, pe lângă ziduri acoperite de graffiti și cafenele goale care abia începeau să se deschidă. Șoferul arunca câte o privire în oglinda retrovizoare, dar nu spunea nimic.

Când în sfârșit am ajuns la gară, am coborât și i-am cerut să mă aștepte. Țineam nota strâns în mână în timp ce intram în gara feroviară.

Gara mirosea a motorină și popcorn vechi. Oamenii alergau pe lângă mine în fiecare direcție – navetiști, călători, străini cu locuri de dus.

Am ezitat la intrare, simțindu-mă mică și lipsită de loc. Dar apoi vocea bunicului mi-a revenit în minte, fermă și liniștitoare: „O adevărată comoară, fetiță.”

Am respirat adânc și m-am îndreptat spre dulapuri, iar inima îmi bătea cu putere. Rânduri de cutii metalice erau așezate pe perete, fiecare arătând identic: gri, îndoit și puțin ruginit.

Ochii mei au scana numerele până am găsit numărul 111.

Am ajuns în buzunar și am scos nota pliată. Cheia era lipită pe spate. Cu degete tremurânde, am desprins-o și am alunecat-o în lacăt.

Pentru o secundă, s-a blocat și am intrat în panică. Dar apoi – clic! Lacătul s-a întors, iar ușa s-a deschis.

Înăuntru era o geantă. Era veche, ștearsă și grea. Mâinile îmi tremurau în timp ce o scoteam și desfăceam fermoarul.

Geanta era plină de bani. Mănunchi peste mănunchi!

Am respirat adânc, mintea îmi zbura. Nu putea fi real, nu-i așa? Am ajuns să scot un morman, răsfoind bancnotele de o sută de dolari. Trebuia să fie cel puțin 150.000 de dolari acolo.

Și înăuntru, am găsit o altă notă, scrisă cu mânuța dezordonată a bunicului:

Pentru nepoata mea iubită, tot ce am strâns acum este al tău. Ia-l și trăiește liber, fetiță. Restul familiei poate că nu îți vede valoarea, dar eu am crezut întotdeauna în tine.

Lacrimile îmi încețoșau vederea și am îmbrățișat nota la piept, un nod formându-se în gâtul meu. Acesta nu era doar bani. Era libertate — o cale de ieșire.

Bunicul a știut mereu cât de rău aveam nevoie să scap de această familie. Și acum, mi-a dat exact ceea ce aveam nevoie și i-a păcălit pe toți ceilalți în proces!

Am închis geanta, am aruncat-o pe umăr și am ieșit din gară, inima îmi bătea în ritm cu pașii mei.
O fată adolescentă ieșind dintr-o gară

Soarele dimineții abia începea să răsară printre nori, aruncând totul într-o lumină aurie și blândă. Pentru prima dată în ani, mă simțeam… ușoară.

În timpul cursei cu taxiul înapoi, priveam pe fereastră, observând orașul cum prinde viață. Acum aveam opțiuni. Nicio cină sufocantă în familie, nimeni care să mă ignore sau să mă trateze ca pe o idee secundară, nicio responsabilitate de ținut.

Puteam pleca. Puteam construi ceva nou.

Gândul mă speria la fel de mult pe cât mă entuziasma, dar vocea bunicului răsuna în spatele minții mele: „Trăiește liber, fetiță.”

Când taxiul s-a oprit în fața casei mele, mi-am luat decizia. Nu rămân. Nici măcar un minut!

Nici măcar nu m-am obosit să intru. Am scos telefonul, am rezervat un bilet spre oriunde și i-am spus șoferului să mă ducă direct la aeroport.

Cu geanta pe genunchi și nota bunicului păstrată în siguranță în buzunar, am zâmbit pentru prima dată după multe zile.

Eram liberă. Și pentru prima dată în viața mea, știam exact ce însemna asta.