Nadia Comăneci a vorbit deschis despre momentele care i-au marcat viața, într-un dialog cu Florentin Țuca, în podcastul „Pe drept cuvânt”. Marea campioană a României a pornit de la nota 10 obținută la Montreal și de la experiențele din competițiile internaționale și a ajuns până la plecarea din țară, în noiembrie 1989, și la revenirea din 1994.
Fosta gimnastă a explicat ce a însemnat pentru ea celebritatea și cum și-a reconstruit viața după ce a plecat. A vorbit și despre ce a învățat din sport și despre motivul pentru care crede că accesul copiilor la sport este esențial.
Celebritatea a venit la o vârstă fragedă, însă Nadia Comăneci spune că nu o vede ca pe o povară. Ceea ce a construit nu s-a întâmplat peste noapte, pentru că la mijloc a fost un drum lung, cu multă muncă și cu rezultate importante, iar performanța a venit la momentul potrivit. Abia după aceea a apărut și faima.
La 14 ani, celebritatea nu însemna nimic pentru ea. Interesul oamenilor îl privea mai degrabă ca pe o curiozitate și se întreba de ce vrea toată lumea să vină să cunoască fetița. Preocuparea ei principală a rămas gimnastica, așa că, după cum spune chiar ea, și-a văzut de treabă mai departe.
Când a vorbit despre calitățile care au contribuit la rezultatele ei, Nadia Comăneci a pus accent pe disciplină și pe curiozitate, dar și pe curaj. A lăsat deoparte talentul și a vorbit despre oamenii care, prin sport, își găsesc o abilitate.
În viziunea fostei campioane, sportul le permite oamenilor să-și descopere abilitățile și să înțeleagă cum pot trece de greutățile pe care le întâlnesc atunci când învață ceva. Curiozitatea, așa cum o descrie ea, înseamnă să vrei să afli de ce nu merge ceva ce ar trebui să meargă.
Nadia a povestit și despre Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976, unde a obținut prima notă de 10 din istoria gimnasticii olimpice. Cele 17 secunde ale exercițiului la paralele, care au făcut-o nemuritoare, au trecut foarte repede pentru ea.
„Ca un fulger a fost. Exercițiul de la paralele este al doilea cel mai scurt după sărituri”, a rememorat Nadia Comăneci.
Fosta sportivă a explicat și de ce tabela de scor nu era pregătită să afișeze nota maximă. Potrivit celor de la Omega, ei sunaseră la federație înainte de Olimpiadă, iar acolo li s-a spus că nimeni nu va lua 10. Așa că nu au mai pus o luminiță în față.
Amploarea momentului a înțeles-o abia mai târziu. Cât timp a trăit în România, nu a știut cât de aplaudată era în afara țării. Lucrurile s-au lămurit la evenimente, unde foarte mulți oameni i-au spus că știu exact unde se aflau atunci când a luat 10.
Nadia a rememorat și câteva întâmplări din competițiile internaționale. Una dintre ele s-a petrecut la Praga, în 1977, când nota i-a fost modificată și a coborât de pe locul 1 pe locul 2. Schimbarea a deranjat mai mult acasă, în România, spune ea, în timp ce gimnastele își vedeau de treabă și ajunseseră deja la paralele.
La un moment dat a venit cineva de la ambasadă și i-a spus lui Bela Karolyi că echipa trebuie să se retragă din concurs. Antrenorul a refuzat la început, așa că echipa a continuat, dar până la urmă sportivii au fost luați pe sus și scoși din sală. Nadia recunoaște că lor le-a părut bine că au ajuns mai repede acasă.
A amintit apoi de Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980, marcate de boicotul americanilor. Despre momentul de acolo a spus că a fost și greșeala ei.
După Olimpiada de la Moscova voia să se retragă din sport. Universiada din 1981 se organiza însă la București, iar ea s-a gândit că ar fi bine să se retragă după un concurs în România, la care să poată veni și mama ei. Până atunci, mama sa nu o văzuse concurând la o competiție internațională.
Plecarea din țară, în noiembrie 1989, a descris-o ca pe o decizie dificilă, luată într-un moment în care simțea că sistemul fusese extrem de nedrept cu ea. Se întorsese acasă după ce Bela rămăsese, iar pe ea nu o lăsau să plece. Emigrarea a presupus apoi reconstruirea vieții într-un mediu nou.
„Posibilitatea de a pleca a fost ultima șansă de a face ceva”, a mărturisit fosta campioană.
Crede că emigrarea e grea pentru fiecare om, iar pentru ea a fost și mai grea. A găsit totuși sprijin la oameni din sport, care au ajutat-o să-și găsească un drum și să construiască totul din nou, inclusiv pe plan profesional.
Așa au venit și primii bani câștigați în America. Când a făcut 100.000 de dolari, prima mare donație a mers către federația de gimnastică.
Din toată această experiență a învățat că e bine să stai în cercul tău, acolo unde știi despre ce vorbești. A vorbit despre muncă și disciplină. Iar comunicarea, spune ea, aici nu exista, pentru că ți se spunea ce să faci și atât. Pentru ea, viața era și mai dificilă, fiindcă toți ochii erau ațintiți asupra ei.
În 1994 s-a întors. Spune că nu are nimic de reproșat, pentru că este cine este astăzi datorită a tot ce i s-a întâmplat și a tot prin ce a trecut. A reușit să înțeleagă de ce a făcut fiecare ce a făcut.
Nadia Comăneci a vorbit și despre recunoașterea primită la Gala Laureus, unde anul trecut a fost premiată pentru întreaga activitate. Pentru ea, premiul a fost extrem de onorant, iar faptul că l-a primit din partea unor legende ale sportului a luat-o prin surprindere.
O altă surpriză a fost, cu mai mulți ani în urmă, întâlnirea cu Nelson Mandela, la care în cameră se afla și Ilie Năstase. Când liderul sud-african i-a strâns mâna, Nadia a rămas împietrită, șocată. Ce a impresionat-o a fost faptul că Mandela știa foarte multe lucruri din viața ei.
Astăzi, spune ea, se află într-o etapă a vieții în care acasă înseamnă, în primul rând, locul unde îți este familia. Iar familia o are și aici, și în Oklahoma.
Fosta gimnastă consideră că dezvoltarea sportului pentru copii nu ar trebui să urmărească numai performanța și că trebuie făcut mai mult pentru ca cei mici să aibă ocazia să facă sport. A dat exemplul Statelor Unite, unde aproape fiecare școală are un teren de tenis și unul de fotbal, pe care copiii joacă liber.
Prin sport, spune ea, un copil își poate cunoaște abilitățile și poate afla cine este. Socializarea copiilor i se pare extrem de importantă, iar sportul îi ajută să regăsească acest contact.
Cei care cresc într-o echipă devin mici adulți. Învață să fie de ajutor și să fie punctuali, află cum e să fii fericit, dar și cum gestionezi o încercare nefericită, iar regulile prinse acolo le vor folosi și mai târziu, în viața de adult.
Nadia crede că micilor sportivi trebuie să li se dea posibilitatea să încerce, iar părinții au un rol în a-i încuraja spre diferite sporturi. Și părintele trebuie să aibă educația și cultura necesare, spune ea. A mai adăugat că un copil care ajunge mediocru într-un sport poate să primească o bursă în Statele Unite.
Despre influencerii de acum are rezerve. Nu știe dacă aceștia vor mai rămâne în Wikipedia peste 100-200 de ani. Admite că notorietatea obținută online poate fi o cale de a te face cunoscut și de a câștiga ceva bani, dar nu știe cât ține.
Sursa: Capital
