Un bărbat și-a pierdut soția și a scris o scrisoare incredibil de dureroasă medicilor.
Laura Levis a murit la 34 de ani după un atac de astm. Soțul femeii, Peter DeMarco, a simțit nevoia de a trimite o scrisoare către cei 15 persoane care au îngrijit-o în spital: atât medici, dat și asistente și femei de serviciu. Renumita publicație New York Times i-au publicat scrisoarea considerând-o una dintre cele mai frumoase moastre de iubire, în toate sensurile. Printre altele, Peter a fost întrebat cum de poate ține minte atâtea nume, răspunsul a venit repede: ,,Cum credeți că-o voi putea uita vreodată?”
Iată o parte a scrisorii:
- Schimbare de ultimă oră: vârsta de pensionare suferă o nouă modificare!
- Norovirusul, infecția care provoacă valuri de îmbolnăviri în Europa. Ce este și cât de periculoasă poate deveni
- Ea este tânăra de 19 ani, dizolvată de iubit într-o cadă plină cu acid. Era însărcinată și trăia un coșmar de mult timp. Ultimele mesaje ale fetei sunt halucinante
,,Cum de reușesc să țin minte toate aceste lucruri?
Cum credeți că pot uita?
Toți împreună și fiecare dintre voi ați tratat-o pe Laura cu atâta profesionalism și atâta amabilitate, deși ea era inconștientă. De fiecare dată când avea nevoie de injecție și o înțepați, vă cereați scuze, deși era clar că ea nu vă aude. Știu că o înveleați de fiecare dată, pentru că fie era răcoare în cameră, fie pentru că vă doreați să doarmă mai bine, dar era clar că ea nu-și putea da seama.
Și părinții ei vă mulțumesc. De fiecare dată le reglați scaunul, le aduceați apă, le răspundeați la orice întrebare. Știți ce mi-a spus socrul meu, medic și el? Că v-ați purtat atât de frumos cu el încât părea că este implicat în actul spitalicesc. Nu vă pot spune cât de importante au fost acele clipe pentru el!
Îmi aduc aminte cum ați avut grijă de mine. Fără forța voastă, ce mă făceam? Stăteam cu capul meu pe mâna ei. Vă vedeam, pe la spate, cum intrați și vă făceați treaba fără să ne deranjați o secundă, ca și cum ați fi fost invizibili… Cum să uit cum mă ajutați să stau cât mai aproape de ea, deși ne separau un infinit de cabluri? De câte ori nu m-ați întrebat dacă am nevoie de mâncare, de apă, de haine, de un duș? Credeți că pot trece peste momentele când, în loc să plecați acasă, la copiii voștri, la soții voștri, rămâneați cu mine pentru a ne uita, împreună, pe albumul cu fotografiile Laurei, un om pe care nu-l cunoscuserăți? Când am avut nevoie de email, pentru o urgență, mi-ați dau un calculator. A, sau atunci, în noaptea aia, când ați închis ochii și mi-ați dat voi să aduc, în camera aia mică, 50 de persoane, de la rude până la elevii ei? Când mi-ați permis să punem muzică, să dansăm, să ne aducem aminte ce fel de om a fost? Da, ultima noastră noapte, împreună… Ar fi fost posibilă fără voi?
Apoi… Apoi ultima noastră zi. Plecaseră toți, așteptam un donator de organe, care nu mai venea. Eram frânt, știam că va pleca. Vă aduceți aminte? Atunci v-am rugat să mă ajutați să înclin scaunul, să pot fi cât mai aproape de ea. Mi-ați zis că aveți o idee mult mai bună, să ies pe hol nițel. Am ieșit! Când am revenit, voi, Donna și Jen, trăseserăși patul în partea dreaptă a camerei, suficient cât să mă pot apropia de Laura. V-am întrebat dacă ne puteți da o oră, o singură oră. Doar noi doi, fără întreruperi. Ați dat din cap aprobator, ați tras draperiile, ați stins lumina. Mi-am lipit corpul de al ei… Era frumoasă. I-am mângăiat părul, i-am mângâiat fața. Mi-a așezat fruntea pe pieptul ei. Aveam senzația că urc și cobor cu fiecare respirație, auzeam bătăile inimii ei în urechea mea. Ultimul nostru moment
Voi ține minte aceasta ultimă oră toată viața. A fost un cadou mai frumos decât toate cadourile din lume. Mulțumesc Donna. Mulțumesc Je. Mulțumesc tuturor!
Cu eternă recunoștință și dragoste,
Peter DeMarco”
