Am tras adânc aer în piept și am privit din nou fotografia. Henry, fratele ei, un om care părea să fie reflexia mea dintr-un alt timp, mă privea cu o intensitate încremenită în timp. Am simțit un fior pe șira spinării, dar privirea tremurătoare a lui Vivienne m-a adus înapoi în prezent.
„Fratele dumneavoastră?”, am repetat ușor, ca și cum simpla rostire a cuvintelor ar fi făcut întreaga situație mai puțin ireală. „A fost…?”
Vivienne a încuviințat din cap, ochii ei căutând parcă amintiri pe care doar ea le putea vedea. „Henry a fost un spirit liber. L-am pierdut cu mulți ani în urmă. Dar ești… incredibil de asemănător. Asta nu poate fi doar o coincidență.” Vocea ei era joasă, încărcată de emoție.
Am dat să spun ceva, dar ușa camerei s-a deschis larg, iar Evie a intrat, chicotind și ținând în mână o mică păpușă cu părul răvășit. „Logan, trebuie să vezi camera mea! E plină de secrete!”
Am zâmbit, bucurându-mă de distragerea adusă de vocea ei plină de viață. „Bineînțeles, micuțo”, i-am răspuns, strângând mâna lui Vivienne cu căldură înainte de a mă îndrepta spre Evie. Privirea ei recunoscătoare mi-a spus mai mult decât cuvintele ar fi putut vreodată.
Am petrecut ore în casa aceea, descoperind povești vechi și râzând alături de Evie. Conacul, deși impunător și copleșitor la început, a devenit un loc cald, plin de viață și amintiri. Vivienne ne-a însoțit în discuțiile noastre, oferindu-ne ceai și biscuiți, povestind cu o seninătate care doar experiența și timpul le pot aduce.
Când am plecat, soarele apunea, împrăștiind o lumină portocalie pe cerul de toamnă. Am privit spre conac și am simțit o căldură în suflet — de parcă descoperisem nu doar o familie nouă, ci și un sens al trecutului pe care nu îl știam că-l căutam.
În săptămânile ce au urmat, am vizitat frecvent. Evie a devenit ca o nepoată pentru mine, iar Vivienne mi-a oferit o legătură unică cu un trecut despre care nici nu știam că există. Am discutat despre Henry, despre asemănarea noastră uimitoare și am râs împreună, chiar dacă amintirea lui purta și umbre de tristețe.
Într-o zi, în timp ce ne plimbam pe aleile din grădina conacului, Evie s-a agățat de mâna mea și mi-a șoptit: „Ești ca fratele bunicii, știi asta? Dar eu cred că tu ești și mai bun. Ești unchiul meu favorit.”
Am râs și am simțit cum inima mea se umple de o pace profundă. În acel moment, știam că totul avea să fie bine. Povestea mea nu era una de teamă și mister; era una de salvare, de legături noi și de fericire.
Conacul nu mai era doar un loc straniu cu umbre din trecut. Devenise o casă plină de râsete, amintiri frumoase și promisiuni pentru viitor. Iar eu, Logan, eram parte din acel viitor — un final fericit pe care nu îl așteptasem, dar pe care îl primisem cu toată inima.
