Datarea cu radiocarbon, metodă care estimează vârsta resturilor organice, a adus o altă descoperire esențială. Rezultatele au indicat că bărbatul a murit undeva între anii 987 și 1052 d.Hr. Prin urmare, acesta nu putea fi Valerius Amandinus, persoana menționată pe inscripția romană, ci cineva care a trăit la aproximativ șase secole după el.
Oasele au oferit și alte informații despre viața necunoscutului. Dinții erau într-o stare bună, iar scheletul prezenta urme de fracturi vindecate, osteoartrită și gută. Cercetătorii nu au identificat însă semne ale unei boli grave sau ale unei răni majore care să explice cauza morții.
Un alt indiciu a apărut când specialiștii au îndepărtat pământul și resturile acumulate în interiorul sarcofagului. Pe fund au observat conturul dreptunghiular al unei depuneri de var.
Forma urmei i-a făcut să creadă că trupul fusese așezat inițial într-un sicriu de lemn, acoperit cu var, iar ulterior întregul ansamblu fusese introdus în sarcofagul de piatră. Lemnul dispăruse complet în timp.
Folosirea varului în acest mod era relativ neobișnuită în Evul Mediu și era asociată, de regulă, cu înmormântările persoanelor importante. La acea vreme exista și credința greșită că varul putea combate așa-numitele miasme, vapori considerați responsabili pentru răspândirea bolilor.
Toate aceste indicii au dus la o ipoteză surprinzătoare: bărbatul îngropat în sarcofagul roman ar fi fost un fost abate al Abației Westminster.
Warwick Rodwell a analizat numele persoanelor care au condus mănăstirea în perioada indicată de datarea cu radiocarbon și a identificat doi candidați care corespund intervalului istoric. Primul este Ælfwig, abate între 993 și aproximativ 1020. Al doilea este Wulfnoth, succesorul său, care a preluat conducerea în 1020 și a murit în jurul anului 1049.
Dintre cei doi, Ælfwig pare să fie candidatul mai probabil. Un argument important este faptul că fusese deja călugăr la Westminster înainte să ajungă în funcția de abate, ceea ce sugerează o legătură mai directă cu mănăstirea.
Cercetătorii nu au găsit însă niciun element care să confirme definitiv identitatea persoanei. Concluzia se bazează pe reunirea mai multor indicii. Printre ele se numără perioada în care a trăit bărbatul, statutul sugerat de locul înmormântării, modificările aduse capacului și felul în care a fost pregătit trupul pentru înhumare.
Studiul lui Warwick Rodwell a fost publicat în Journal of the British Archaeological Association, la 21 octombrie 2026. Cercetarea explică istoria sarcofagului și motivele pentru care ar fi putut fi reutilizat în perioada medievală.
O altă întrebare la care arheologii au încercat să răspundă este de ce un abate al unei mănăstiri atât de importante precum Westminster ar fi fost înmormântat într-un sarcofag roman deja folosit.
Explicația ar putea ține, după Warwick Rodwell, chiar de valoarea deosebită a acestor monumente în perioada anglo-saxonă târzie.
În acea epocă, producția de sarcofage din piatră aproape dispăruse, iar obținerea unui astfel de sicriu era dificilă. Reutilizarea unuia roman nu era neapărat considerată un gest lipsit de respect, ci putea reprezenta un privilegiu rezervat persoanelor cu un statut ridicat.
Un exemplu asemănător datează din secolul al VII-lea. Călugări britanici de la o abație din Ely au călătorit până la un cimitir roman din Cambridge pentru a recupera un sarcofag de piatră în care să fie înmormântată stareța lor decedată, Æthelthryth.
Un alt exemplu se găsește la Muzeele Vaticanului, unde este păstrat un sarcofag elaborat din secolul al IV-lea. Există tradiția că ar adăposti rămășițele Helenei, mama împăratului Constantin cel Mare. Decorul său prezintă o scenă militară în care soldații romani îi calcă în picioare pe adversari, motiv pentru care monumentul ar fi fost conceput inițial pentru un bărbat.
Dr. Simon Roffey, specialist în arheologie medievală la Universitatea din Winchester, care nu a participat la noua cercetare, consideră că sunt necesare investigații suplimentare pentru a înțelege pe deplin motivele reutilizării mormintelor și sarcofagelor păgâne în perioada creștină medievală.
Nici proveniența inițială a sarcofagului de la Westminster nu este cunoscută cu certitudine. Analizele au arătat că piatra de calcar din care a fost realizat provine din Oxfordshire, un comitat din sudul Angliei. Este posibil ca monumentul să fi făcut parte inițial dintr-un mausoleu roman și să fi fost mutat ulterior.
Arheologii nu exclud nici existența unei vile romane și a unui cimitir în apropierea actualei abații. Acestea nu au fost încă descoperite.
Astăzi, sarcofagul poate fi văzut în Queen’s Diamond Jubilee Galleries, galeriile muzeale din cadrul Abației Westminster. Chiar dacă identitatea celui îngropat în el nu a fost demonstrată fără echivoc, cercetarea oferă indicii importante despre istoria medievală a unuia dintre cele mai cunoscute monumente religioase din Marea Britanie.
