Piloții nu au o viață foarte ușoară, dar pilotul despre care este vorba în această poveste, a arătat atât profesionalism, cât și o inimă de aur. Chad a impresionat oameni din toată lumea. Iată povestea lui.
„Uneori cele mai valoroase daruri sunt oferite involuntar. Am început să verific instrumentele de bord pentru a mă pregăti pentru ultimul zbor al zilei, o călătorie scurtă de la Atlanta la Macon. Era ora 19:30, în Ajunul Crăciunului, dar în loc să mănânc curcan la cina organizată de mama mea, eram preocupat să-i duc pe alţi oameni acasă pentru a-şi întâlni familiile.” „Dincolo de zumzetul pasagerilor care vorbeau, am auzit un zgomot în spatele meu. Am privit peste umăr şi în faţa uşii cabinei era un băiat de nouă ani, care privea cu teamă în interior. Când a observat că mă uit spre el, a vrut să se întoarcă şi să plece. I-am spus: ‘Aşteaptă, vino aici!’”
„Eram de vârsta lui când am văzut pentru prima oară panoul de instrumente al unui avion care era aprins ca un pom de Crăciun şi abia aşteptam să cresc şi să obţin licenţa de pilot. Dar acum, lucrând de atâţia ani într-o companie aeriană, mă întrebam dacă am făcut alegerea potrivită. Iată-mă aici, petrecându-mi primul Ajun de Crăciun departe de casă şi gândindu-mă la ce am realizat? Ce las în urma mea? Tot ce am făcut a fost să transport pasagerii dintr-un oraş în altul…”“Băiatul a intrat cu grijă în cabină. ‘- Numele meu este Chad’, i-am spus, întinzând mâna spre el. Cu un zâmbet timid, el a întins la rândul lui mâna. ‘- Eu sunt Sam.’ Apoi a privit spre scaunul gol de lângă mine. ‘- Acesta este pentru comandant?’
‘- Bineînţeles, acolo este locul comandantului Jim.’ – i-am răspuns şi am atins materialul uzat al scaunului, întrebându-l: ‘- Vrei să-l încerci?’ Sam privi în jos ruşinat: ‘- Nu ştiu… Adică… Bineînţeles, dacă nu este nicio problemă.’ Am coborât scaunul, pentru ca el să se poată urca. Căpitanului îi plăcea să le arate copiilor cabina avionului, dar ce-ar fi crezut despre unul care stătea chiar în locul lui? Ei bine, totuşi e Crăciunul, mi-am spus eu.” “Sam mi-a povestit că el şi familia lui veneau tocmai din Memphis. M-am uitat la ceas. Comandantul putea sosi la bord în orice clipă, dar Sam părea atât de entuziasmat, încât nu voiam să-i ştribesc bucuria. Am verificat aparatele din nou, spunându-i lui Sam ce face fiecare buton şi manşa.
În cele din urmă, comandantul Jim a sosit în cabină: ‘Salut, prietene!’ – i-a spus el cu un zâmbet larg pe chip. ‘Ştii, fiule’ – a continuat el – ‘Poţi să rămâi cu noi o vreme, dacă schimbi locul cu mine.’ Sam l-a lăsat pe comandant să stea pe scaun şi apoi am făcut prezentările. Am început să urmăm paşii necesari înaintea oricărui zbor. M-am gândit că poate comandantul va dori să-l roage pe Sam să iasă din cabină, dar băiatul încă privea peste umărul meu când agentul de rampă a întrebat prin staţie dacă suntem gata pentru secvenţa numărul patru de aprindere a primului motor. Am transmis întrebarea comandantului, care studia rapoartele meteo. ‘Încă analizez aici’, a spus el. ‘Ocupaţi-vă voi doi de chestia asta.’ ‘Ok, începem!’ – am răspuns eu aproape instinctiv, dar apoi m-am oprit şi l-am întrebat: ‘Aţi spus cumva voi doi?’”
‘Da, daţi-i drumul.’ M-am uitat la comandant şi apoi la panoul de instrumente. ‘- În regulă!’ Am aprins luminile roşii din avion pentru a semnala începutul decolării. Apoi m-am întors spre noul meu asistent. ‘Sam, ai mai pornit vreodată un avion?’ Ochii i s-au mărit şi a clătinat din cap. Apoi, urmând instrucţiunile mele, Sam a rotit cu grijă un buton dispus deasupra, care a iniţiat aprinderea. Apoi a apăsat un buton la fel de mare ca mâna lui pentru a porni unul dintre motoare. În cele din urmă, cu ambele mâini, a împins o manetă pentru a introduce combustibilul. Motorul a început să dea semne de viaţă…
Sam a lăsat maneta cu grijă şi a făcut un pas înapoi, copleşit. Tocmai pornise un avion… şi încă unul mare. Chiar şi eu aş fi fost impresionat dacă aş fi făcut asta la acea vârstă. I-am mulţumit lui Sam pentru că ne-a ajutat. ‘- Nu, eu vă mulţumesc domnule, a fost incredibil!’ – a spus copilul. În timp ce se îndrepta spre coridor, avionul răsuna de la zgomotul motorului pe care îl pornise. ‘- Să ai un Crăciun fericit, Sam!’ – i-a urat comandantul.“Lacrimi de bucurie îi invadaseră ochii lui Sam. ‘- Voi avea, domnule, voi avea. Mulţumesc!’ Cu o ultimă privire către panoul avionului, Sam se întoarse şi se îndreptă spre hol. Apoi eu şi comandantul am pornit celelalte motoare, am decolat şi 40 de minute mai târziu aterizam în Macon.
În dimineaţa zilei de Crăciun, în timp ce ne pregăteam pentru a decola către Atlanta, unul dintre agenţii de la zona de îmbarcare a intrat în cabina de zbor. ‘Băieţi, mama unui copil a venit în aeroport în această dimineaţă. Voia să se asigure că vă mulţumeşte aşa cum trebuie pentru că seara trecută i-aţi arătat fiului ei panoul de zbor. Femeia a spus că fiul ei nu conteneşte să povestească tot ceea ce a făcut în cabină. A lăsat această cutie pentru voi.’” Agentul aşază cutia roșie cu fursecuri pe consola centrală şi iese. ‘- Ia să vedem, spuse comandantul. A luat o muşcătură din unul dintre fursecurile cu ciocolată în timp ce despăturea biletul lipit de capac, citindu-l în tăcere. A oftat adânc și s-a întors spre mine, ‘Băiatul are cancer’. Apoi a continuat citirea mesajului cu voce tare:
“Stimaţi domni,
Vă mulţumesc din suflet pentru că l-aţi lăsat pe Sam să vă vadă muncind în Ajunul Crăciunului. Are cancer şi face şedinţe de chimioterapie la Memphis. Aceasta este prima dată când ajunge acasă de când a început tratamentul. L-am dus pe Sam cu maşina la spital, dar ştiind că iubeşte aeronavele, am decis să ne întoarcem cu avionul acasă. Nu ştim dacă va mai putea călători din nou.
Doctorii spun că Sam ar mai avea doar câteva luni de trăit. El a visat mereu să devină pilot de avion. Zborul de la Atlanta la Macon a însemnat enorm pentru el. Fiul meu nu era sigur dacă zborul într-unul dintre aceste avioane va fi atât de distractiv, dar voi, domnilor, i-aţi oferit cel mai frumos cadou de Crăciun pe care şi-l putea imagina. Timp de câteva minute, visul lui s-a împlinit, mulţumită vouă.
“Am privit afară şi am văzut pista de decolare strălucind în razele calde ale soarelui. Când m-am întors către Jim, acesta rămăsese cu privirea aţintită la bilet. Chiar atunci a intrat o stewardesă să ne anunţe că pasagerii sunt pregătiţi pentru decolare. I-am dat să ţină fursecurile şi am trecut la lista de verificări. Apoi comandantul Jim şi-a dres vocea, spunând: ‘Începem cu secvenţa numărul patru’. Aş fi vrut să fiu acasă alături de cei dragi, bucurându-ne de cadourile de Crăciun. Dar acel copil mi-a arătat că uneori, cele mai importante daruri sunt cele pe care le oferim involuntar şi că cele mai preţioase vin din partea unor străini.”
Aceasta este cea mai bună dovadă că oricine poate face o diferenţă, indiferent de profesia pe care o are. Tot ceea ce contează este să avem o inimă bună, la fel ca aceşti piloţi. Distribuiţi dacă sunteţi de acord!
