Casa noastră nu este mare, dar este a noastră. Podelele scârțâie la fiecare pas, iar vopseaua din bucătărie se cojește atât de rău, că am început să o numesc „artă abstractă”.
Totuși, este acasă. Fetele mele, Ana, Maria și Ioana, o fac să se simtă astfel, cu râsul lor și cu micile lucruri pe care le fac, care îmi amintesc de ce muncesc atât de mult.
Banii erau întotdeauna o preocupare. Munca mea de chelneriță acoperea chiria și facturile. Nu aveam economii, nici planuri de rezervă. Dacă ceva mergea prost, nu știam ce aveam să facem.
A doua zi, în timp ce întindeam rufele, am primit un telefon.
„Bună?” am răspuns, punând telefonul între ureche și umăr.
„Bună, este Paul.”
Vocea lui mi-a strâns stomacul. „Oh, bună ziua, domnule Paul. Totul este în regulă?”
„Trebuie să părăsiți casa pentru o săptămână”, a spus el, la fel de calm ca și cum mi-ar fi cerut să ud plantele.
„Ce?” m-am înghețat, având încă un șoset al Ioanei în mână.
„Fratele meu vine în oraș și are nevoie de un loc unde să stea. I-am spus că poate să folosească casa voastră.”
Am crezut că am înțeles greșit. „Așteptați—este casa mea. Avem un contract de închiriere!”
„Nu începe cu prostiile astea despre contract,” a răbufnit el. „Ții minte când ai întârziat cu plata chiriei luna trecută? Aș fi putut să te dau afară atunci, dar nu am făcut-o. Îmi datorezi ceva.”
Am strâns telefonul mai tare. „Am întârziat cu o zi”, am spus, vocea îmi tremura. „Fiica mea era bolnavă. Ți-am explicat asta…”
„Nu contează”, a întrerupt el. „Ai timp până vineri să pleci. Dacă nu pleci, s-ar putea să nu te mai întorci deloc.”
„Domnule Paul, vă rog,” am spus, încercând să-mi țin disperarea sub control. „Nu am altă parte unde să merg.”
„Nu este problema mea”, a spus el rece, și apoi linia s-a întrerupt.
Am rămas pe canapea, privind telefonul din mână. Inima îmi bătea puternic, și simțeam că nu pot respira.
„Mama, ce s-a întâmplat?” Ana, fiica mea cea mare, a întrebat din pragul ușii, cu ochii plini de îngrijorare.
Am forțat un zâmbet. „Nu-i nimic, draga mea. Mergi să te joci cu surorile tale.”
Dar nu era nimic. Nu aveam economii, nici familie aproape, și nici o cale de a mă opune. Dacă aș fi reacționat, Peterson ar fi găsit o scuză să ne dea afară definitiv.
În noaptea de joi, am împachetat ce am putut să ducem într-o geantă. Fetele erau pline de întrebări, dar nu știam cum să le explic ce se întâmplă.
„Vom merge într-o aventură”, le-am spus, încercând să sună optimist.
„E departe?” a întrebat Ioana, ținându-l pe „Floppy”, iepurașul ei preferat.
„Nu prea departe,” am spus, evitându-i privirea.
Hotelul a fost mai rău decât mă așteptam. Camera era mică, abia destul de mare pentru patru dintre noi, iar pereții erau atât de subțiri încât auzeam fiecare tuse, fiecare scârțâit, fiecare voce puternică de la vecini.
„Mama, este gălăgie”, a spus Maria, ținându-și mâinile pe urechi.
„Știu, draga mea”, i-am spus, mângâindu-i părul.
Ana a încercat să le distragă atenția surorilor ei cu jocuri, dar nu a mers mult. Fața Ioanei s-a strâmbat, iar lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
„Unde este Floppy?” a plâns ea, vocea frântă.
Mi-a căzut stomacul. În graba de a pleca, uitasem iepurașul ei.
„Este încă acasă”, am spus, simțind că mi se strânge gâtul.
„Nu pot să dorm fără el!” a plâns Ioana, strângându-mă de braț.
Am îmbrățișat-o și am ținut-o aproape, șoptindu-i că totul va fi bine. Dar știam că nu era bine.
În acea noapte, în timp ce Ioana adormea plângând, eu priveam la tavanul crăpat, simțindu-mă complet neajutorată.
În noaptea a patra, plânsul Ioanei nu se oprise. Fiecare suspin mi se părea ca un cuțit în inimă.
„Te rog, mamă”, a șoptit ea, vocea răgușită. „Vreau pe Floppy.”
Am ținut-o strâns și am legănat-o, încercând să o liniștesc.
Nu mai puteam să rezist.
„Îl voi lua”, am șoptit, mai mult pentru mine decât pentru ea.
Nu știam cum, dar trebuia să încerc.
Am parcat pe stradă, cu inima bătând puternic, privind casa. Ce dacă nu mă lăsau să intru? Ce dacă domnul Paul era acolo? Dar fața plină de lacrimi a Ioanei nu-mi ieșea din minte.
Am tras adânc aer în piept și am mers spre ușă, cu „te rog” a Ioanei în urechi. Mi-am bătut ușor la ușă și am ținut respirația.
Ușa s-a deschis, iar un bărbat pe care nu-l văzusem niciodată stătea acolo. Era înalt, cu o față blândă și ochi verzi pătrunzători.
„Vă pot ajuta cu ceva?” a întrebat el, privindu-mă confuz.
„Bună,” am balbâit. „Îmi pare rău să vă deranjez, dar eu sunt chiriașa aici. Fiica mea a lăsat iepurașul ei de pluș înăuntru și speram să-l pot lua.”
A făcut ochii mari. „Așteaptă. Tu locuiești aici?”
„Da”, am spus, cu un nod în gât. „Dar domnul Paul mi-a spus că trebuie să plecăm pentru o săptămână, pentru că voi stați aici.”
Sprâncenele lui s-au ridicat. „Ce? Fratele meu a spus că locuința este goală și pregătită pentru mine.”
Nu m-am putut opri din vorbit. „Nu este goală. Este casa mea. Eu și copiii mei suntem strânși într-un hotel din alt colț al orașului. Fiica mea cea mică nu poate dormi fără iepurașul ei.”
Fața lui s-a înnegurat, iar pentru o secundă am crezut că se supără pe mine. Dar apoi a murmurat: „Măi frate…” S-a oprit, și-a închis ochii și a respirat adânc.
„Îmi pare rău”, a spus el, vocea lui fiind mai blândă acum. „Nu aveam idee. Intră, hai să căutăm iepurașul.”
A făcut un pas înapoi și am intrat, nesigură. Mirosul familiar al casei m-a lovit în față și ochii mi s-au umplut de lacrimi pe care nu le-am lăsat să cadă.
Dan —cum mi-a spus că îl cheamă—m-a ajutat să căutăm camera Ioanei, care părea neatinsă.
„Uite-l”, a spus Dan, scoțându-l pe Floppy de sub pat.
L-am strâns la piept, imaginați-vă bucuria Ioanei. „Mulțumesc”, am spus cu voce tremurândă.
„Spune-mi totul”, a zis Dan, așezându-se pe marginea patului Ioanei. „Ce ți-a spus fratele meu?”
Am ezitat, dar i-am spus totul: telefonul, amenințările, hotelul. El a ascultat liniștit.
Când am terminat, s-a ridicat și a scos telefonul. „Asta nu e corect,” a spus.
„Așteaptă—ce faci?”
„Corectez asta”, a spus, apelând pe cineva.
Conversația care a urmat a fost aprinsă, deși am auzit doar partea lui.
„Ai dat afară o mamă singură și pe copii ei din casa lor? Pentru mine?” vocea lui Dan era ascuțită. „Nu, nu vei scăpa așa. Rezolvă acum, sau o fac eu.”
A închis telefonul și s-a întors spre mine. „Pregătește-ți lucrurile de la hotel. Vii înapoi diseară.”
Am deschis ochii larg, nefiind sigură că am auzit bine. „Și tu?”
„Voi găsi un alt loc unde să stau,” a spus ferm. „Nu pot să rămân aici după ce a făcut fratele meu. Și el îți va plăti chiria pentru următoarele șase luni.”
În acea seară, Dan ne-a ajutat să ne întoarcem acasă. Ioana s-a luminat când a văzut că Floppy a revenit, strângându-l ca pe o comoară.
„Mulțumesc”, i-am spus lui JDan în timp ce despachetam. „Nu trebuia să faci toate astea.”
„Nu puteam să vă las acolo încă o noapte”, a spus el simplu.
În săptămânile care au urmat, Dan tot a apărut. A reparat robinetul care picura în bucătărie. Într-o seară, a adus alimente.
„Nu trebuia să faci asta,” am spus, simțind o mare emoție.
„Nu-i nimic,” a spus el, ridicând din umeri. „Îmi place să ajut.”
Fetele îl adorau. Ana îi cerea sfaturi pentru proiectul ei de știință. Maria l-a implicat în jocuri de masă. Chiar și Ioana s-a apropiat de el, oferindu-i lui Floppy un „îmbrățișat” pentru a se alătura la petrecerea lor de ceai.
Începusem să-l văd pe Dan mai mult decât un bărbat bun. Era amuzant, răbdător și se îngrijea sincer de copiii mei. În cele din urmă, cinele noastre comune s-au transformat într-o poveste de dragoste.
Într-o seară, la câteva luni după, pe când stăteam pe verandă după ce fetele adormiseră, Dan a vorbit în liniște.
„Mă gândesc mult la asta,” a spus, privind în curte.
„La ce?”
„Nu vreau ca tu și fetele să vă mai simțiți vreodată așa. Nimeni nu ar trebui să se teamă că își va pierde casa peste noapte.”
Cuvintele lui au rămas în aer.
„Vreau să te ajut să găsești ceva permanent,” a continuat el. „Vrei să te căsătorești?”
Am rămas fără cuvinte. „Dan… nu știu ce să spun. Da!”
O lună mai târziu, ne-am mutat într-o casă frumoasă pe care Dan o găsise pentru noi. Ana avea propria cameră. Maria și-a vopsit-o roz. Ioana a alergat către camera ei, ținându-l pe Floppy ca pe un scut.
În acea noapte, când am adormit-o pe Ioana, mi-a șoptit: „Mama, îmi place noua noastră casă.”
„Și mie, draga mea,” i-am spus, sărutându-i fruntea.
Dan a rămas la cină în acea seară, ajutându-mă să pun masa. Pe măsură ce fetele vorbeau, mă uitam la el și știam că nu era doar eroul nostru. Era familie.
