Durerea joacă feste minții, dar unele lucruri sunt prea reale pentru a fi ignorate. Știam bine acest lucru. Tocmai îi auzisem vocea soțului meu venind din camera fiicei noastre. Un fior rece mi-a străbătut coloana vertebrală. Jeremy era mort de doi ani. Atunci cine — sau ce — vorbea cu vocea lui? Încercând să-mi înfrâng teama, am făcut un pas în cameră și m-am oprit brusc. Inima îmi bătea nebunește. Era ceva acolo, ceva care îmi sfida realitatea și îmi reamintea că pierderea nu înseamnă întotdeauna sfârșitul absolut.
Soțul meu și-a pierdut viața într-un accident
Mă numesc Kelly. Am 30 de ani și viața mea a fost o călătorie între iubire și pierdere. Soțul meu, Jeremy, a murit acum doi ani, într-un accident de mașină. Eram însărcinată în opt luni cu fiica noastră, Sophia, și abia așteptam să-l văd ținând-o în brațe. Într-o clipă, pictam flori pe pereții camerei ei, visând la viitorul nostru. În următoarea, telefonul a sunat și lumea mea s-a năruit.
„Domnișoară Kelly? Sunt ofițerul Reynolds… Îmi pare rău, dar trebuie să vă dau o veste…”
- Propunere importantă: Femeile ar putea ieși la pensie cu 3 ani și jumătate mai devreme – iată condițiile
- MApN face precizări oficiale despre începerea încorporărilor
- Falko, calul campion mort în Bistrița-Năsăud: Dezvăluiri surprinzătoare despre recumpărarea sa de către afaceristul slovac și mărturia fostei proprietare
Îmi amintesc cum mâna mi s-a dus instinctiv la burtă, protejând copilul care nici măcar nu se născuse. Un sentiment de greață mi-a umplut stomacul.
„A fost un accident. Soțul dumneavoastră…”, a continuat ofițerul.„Nu, nu, vă rog…”,am șoptit. Dar realitatea nu putea fi schimbată. Impactul fusese devastator, atât de grav încât nu mi-au permis să-i văd trupul. La înmormântare, singurul lucru care mi-a rămas a fost sicriul închis și un gol imens în suflet.
„Trebuie să fii puternică, Kelly. Pentru copil,” îmi spusese mama, strângându-mă în brațe.
„Cum? Cum să fac asta fără el? El trebuia să fie aici. Să o vadă crescând, să o țină în brațe…”, am izbucnit.
Doi ani mai târziu, încercam să-mi țin promisiunea. Creșteam o fetiță minunată, dar golul din suflet nu dispăruse niciodată. În fiecare noapte, mă întrebam cum ar fi fost viața noastră dacă Jeremy ar fi fost încă aici. Apoi, acum două zile, ceva straniu s-a întâmplat.
Era o după-amiază liniștită. O pusesem pe Sophia la somn și mă cuibărisem pe canapea cu o carte. În casă era liniște, o liniște reconfortantă. Dar apoi, ceva a perturbat acea pace.
Un sunet. O fereastră care se închide ușor. Am ridicat privirea, dar nimic nu părea schimbat. Probabil vântul, mi-am spus. Dar în clipa următoare, sângele mi s-a răcit. Am auzit vocea lui Jeremy. Clară, puternică.
„Te voi iubi pentru totdeauna.”, mi-a spus soțul meu decedat.
Corpul mi s-a transformat în gheață. Nu era o amintire, nu era un vis. Era real. Era aici. Am simțit cum respirația mi se taie, iar mintea mi s-a umplut de întrebări. Jeremy era mort. Asta nu era posibil. Dar apoi, vocea s-a auzit din nou.
„Te voi iubi pentru totdeauna.” Și venea din camera Sophiei.
Un cadou neașteptat
Am fugit spre camera fiicei mele, cu inima bătând nebunește. Sophia dormea liniștită, ghemuită cu un ursuleț de pluș în brațe. Camera era exact așa cum o lăsasem. Nicio fereastră deschisă. Nicio umbră suspectă. Dar vocea lui Jeremy?
„Te voi iubi pentru totdeauna.” Sunetul venea din nou.
Privirea mi s-a îndreptat spre ursulețul din brațele Sophiei. Cu mâinile tremurânde, l-am ridicat și am apăsat pe el.
„Te voi iubi pentru totdeauna.” Am simțit că mi se oprește inima. Vocea lui Jeremy… venea din jucărie.
„Dumnezeule,” am șoptit, cu lacrimi șiroindu-mi pe obraji.
Atunci mi-am amintit. Cu o săptămână în urmă, fusese ziua de naștere a Sophiei. Soacra mea, Gloria, îi dăruise acel ursuleț. Am pus imediat mâna pe telefon și am sunat-o.
„Kelly, draga mea! Totul e bine?” a întrebat ea, cu vocea caldă.
„Știai că acest ursuleț are vocea lui Jeremy?” A urmat o tăcere grea.
„Oh… a început să cânte?” a spus, ezitând.
„Cum adică a început?” am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.
Gloria a oftat. „Așteptam să-l auzi.” Câteva ore mai târziu, a venit la mine.
„Am vrut doar să vă ajut, pe tine și pe Sophia,” a spus, strângându-mi mâna. „Nu voiam să-l uitați. Am folosit un fragment din jurămintele lui de la nuntă.”
Lacrimile mi-au umplut ochii. În acea seară, am stat pe marginea patului, privind-o pe Sophia cum doarme. Ursulețul era în poala mea. Am apăsat pe el o ultimă dată.
„Te voi iubi pentru totdeauna.” M-am aplecat și am sărutat fruntea fiicei mele. „Ne iubește nespus de mult, Sophia,” i-am șoptit.
Durerea era încă acolo. Dar, pentru prima dată în doi ani, nu mă mai simțeam atât de singură.
