Confesiunea tulburătoare a Aureliei, românca întoarsă definitiv din Italia după moartea fiicei: „Anii au trecut peste mine, acasă nu mai e nimic ca înainte”

Aurelia, o româncă ce a lucrat peste un deceniu ca badantă în Italia, și-a spus povestea de viață cu o sinceritate dureroasă. Plecată peste hotare cu speranța de a le oferi celor dragi un trai mai bun, Aurelia a trăit ani la rând cu sufletul sfâșiat de dor și singurătate. Viața avea să-i aducă însă o tragedie de neimaginat: moartea fiicei sale într-un accident rutier. În urma acestei pierderi, femeia a decis să se întoarcă definitiv în România pentru a avea grijă de cele două nepoțele rămase orfane.

13 ani de muncă, lacrimi și sacrificii în Italia

Aurelia a muncit 13 ani în Italia, în condiții dificile, uneori fără contract, pentru a-și întreține familia din România. A lucrat în Sicilia, unde – așa cum mărturisește – salariile nu reflectă nici pe departe efortul depus. A trecut prin momente grele, dar a continuat să reziste, motivată de dragostea pentru copiii ei.

„Sunt o fostă badantă. Am lucrat 13 ani în Italia. Un mare necaz m-a făcut să mă întorc definitiv acasă – moartea fiicei mele. De atunci am rămas să cresc cele două nepoțele gemene.”

„Mă simțeam ca o străină în propria țară”

Viața în străinătate a însemnat, pentru Aurelia, distanță, durere și o înstrăinare treptată de propria ei lume. Revenea în țară doar o dată pe an, iar în acele scurte vizite realiza cât de mult s-a schimbat totul. Nici măcar întoarcerea acasă nu mai aducea liniște.

„Mergeam odată pe an acasă, iar în fiecare concediu vecinii mă întrebau doar: când pleci? Nimeni nu mă întreba dacă m-am întors definitiv. Copiii erau la casele lor, oamenii nu mai erau aceiași. Mă simțeam ca o străină.”

Tragedii în lanț: „Trei înmormântări în trei ani”

Durerea a devenit o prezență constantă în viața Aureliei. În doar trei ani, a pierdut părinții și fiica, iar toate aceste pierderi au avut loc în perioade de sărbătoare. A lipsit de la momente importante, iar suferința s-a adunat în sufletul ei odată cu trecerea timpului.

„Am pierdut persoane dragi în zile de sărbătoare – părinții și fiica. Trei înmormântări în trei ani. Au trecut anii peste mine, iar acasă nu mai e nimic ca înainte. Unele dintre noi suntem bolnave, altele au familiile destrămate, dar mergem înainte. Uneori, suntem judecate chiar de cei dragi.”

„Ce-ai făcut pentru mine?” – durerea nevăzută a femeilor din diaspora

Departe de familie, Aurelia a făcut sacrificii pe care puțini le pot înțelege pe deplin. Fiecare colet trimis, fiecare ban economisit înseamna o bucurie pentru cei de acasă, dar și o renunțare pentru ea. Iar la întoarcerea definitivă, în locul unei primiri calde, a fost întâmpinată cu reproșuri și răceală.

„Unii te întreabă: Ce-ai făcut pentru mine? Uită că ai trimis colete, bani, că ai muncit până la epuizare. Am dureri de oase, probleme cu inima, insomnii. M-am pus mereu pe ultimul loc.”

„Întoarcerea nu e roz, așa cum ne-o imaginăm”

Cu o luciditate tristă, Aurelia le transmite un mesaj sincer și altor românce aflate în aceeași situație: întoarcerea acasă nu aduce automat vindecarea sufletului, iar dorul acumulat se transformă, uneori, în dezamăgire.

„Acasă, la întoarcerea pe care o așteptați cu bucurie, nu este nimic roz. Pe lângă pierderi, ne lovim și de indiferență. Poate este doar oboseala, poate e durerea acumulată, dar simți că nu te mai regăsești.”

Povestea Aureliei este povestea a mii de femei românce plecate la muncă în străinătate

Confesiunea sa reflectă realitatea dureroasă a multor femei care au muncit ani la rând în Italia, Spania, Germania sau alte țări europene, lăsând în urmă tot ce aveau mai drag. Dorul, sacrificiul și pierderile nu sunt ușor de exprimat, iar revenirea în țară nu înseamnă, întotdeauna, un nou început, ci uneori doar o altă formă de luptă.