„De cativa ani sunt pensionata. Nu am nepoti, de fapt am 2, dar nu i-am vazut niciodata deoarece de 23 ani, fiica mea nu comunica cu mine. Stiti care este motivul? Nu mi-a placut sotul ei chiar de la bun inceput si nu am vrut sa se casatoreasca cu el. Ei totusi s-au casatorit, dar eu nu am mers la nunta lor si nu l-am lasat nici pe fiul meu sa mearga. Deci am si un fiu..nici lui nu ii este bine si e tot vina mea. Are 40 de ani. De doua ori a fost casatorit, dar niciodata nu mi-au placut nurorile…” Ce a facut femeia

„Am citit tot felul de istorii de viață și am decis să scriu propria mea poveste. Va fi o lecție pentru mulți alții −Iată

de ce nu trebuie să te bagi niciodată în viața copiilor tăi.

De câțiva ani sunt pensionată. Nu am nepoți, de fapt am 2, dar nu i-am văzut niciodată deoarece de 23 ani, fiica mea nu comunică cu mine.

Știți care este motivul? Nu mi-a plăcut soțul ei chiar de la bun început și nu am vrut să se căsătorească cu el.

Ei totuși s-au căsătorit, dar eu nu am mers la nunta lor și nu l-am lăsat nici pe fiul meu să meargă. De atunci, nu comunicăm, locuiește într-un alt oraș, comunică cu prietena mea care este nașa ei de botez, uneori întreabă de mine, dar niciodată nu și-a exprimat dorința de a mă vizita.

Mă bucur mult pentru fiica mea chiar dacă nu mai ținem legătura. Ea are 43 de ani.

Am un fiu. Este un ratat și este vina mea.

Fiul meu are 40 de ani. De două ori a fost căsătorit, dar niciodată nu mi-au plăcut nurorile.

Anny a fost prima soție. S-au cunoscut la Universitate. El era tânăr și naiv. Ea era cu doi ani mai în vârstă decât fiul meu, o fată de la țară, îndrăzneață și cam obraznică. Nu au făcut nuntă. Au făcut cununia civilă, în secret, și s-au mutat la mine în casa mea.

M-am împotrivit. Ei doi au plecat de la mine. S-au mutat într-un cămin familial.

Ar fi trebuit să-i susțin, să nu intervin în viața lor, dar nu m-am putut abține.

I-am făcut viața amară soției fiului meu și ea, într-un final, nu a mai rezistat și a divorțat. Fiul meu s-a întors acasă.

Trei ani mai târziu, la serviciu, fiul meu a întâlnit o domnișoară modestă și drăguță, Mary. Era familistă, gospodină, grijulie, dar foarte religioasă.

Despre acest lucru, am aflat după ce s-au căsătorit. Am fost categoric împotriva ei. Eu, care toată viața mea am fost o femeie atee, nu am putut accepta că fiul meu s-a căsătorit cu o „călugăriță”. Cu puțin efort am reușit să-l despart și de ea.

La 33 de ani, fiul meu iarăși s-a întors acasă. Avea studii superioare, un serviciu bine plătit și 2 căsnicii eșuate.

Într-o zi mi-a spus că vrea să mai facă o facultate cu frecvență redusă. M-am bucurat foarte mult.

Aici a întâlnit-o pe Claire. Mi-a făcut cunoștință cu ea. M-am bucurat foarte mult până să aflu că Claire era orfană. Acest detaliu nu-mi era pe plac.

Am lucrat timp de mulți ani într-o întreprindere serioasă, am făcut ceva economii și nu vroiam să întrețin o fată orfană. Dar, am acceptat ca fiul meu să trăiască cu ea.

Când fiul meu a împlinit 38 de ani, i-am spus că este timpul să se gândească la crearea unei familii puternice și că a venit vremea să-și găsească o fată decentă și cel mai important, să nu fie săracă.

O săptămână mai târziu, fiul meu s-a întors acasă. Și-a dat demisia, a renunțat la viața pe care o ducea și mi-a spus că începe o nouă viață… Și a început-o. Din păcate nu una bună, ci una vicioasă.

E vina mea și știu asta. Fiul îmi reproșează zilnic că este un ratat. Și are dreptate. Din cauza ambițiilor mele i-am ruinat viața fiului meu.

Anny, prima lui soție, s-a recăsătorit. Are o familie mare, doi copii. Am aflat acest lucru de la niște cunoștințe comune.

Mary, a doua soție, de asemenea, este căsătorită. Are un copil, lucrează, cântă în corul bisericesc. Câteodată o văd la biserică. Comunică cu mine, dar este foarte reticentă. Are toate motivele.

Cât despre Claire, am mers la ea, i-am cerut iertare, am încercat să o conving să se întoarcă la fiul meu, să vină să trăiască cu noi, nu a fost de acord. Mi-a spus că este într-o relație și în curând se căsătorește.

Sunt la pensie. Ar fi trebuit să petrec timpul cu nepoții mei, să le citesc povești, să-i învăț poezii, dar eu tresar la fiecare bătaie în ușă. Timp de doi ani aud aceleași cuvinte: „Mamă, acceptă-ți nefericirea! Fericirea ai călcat-o în picioare!”

Seara, când fiul meu doarme, nu vreau să conectez televizorul ca să nu-l trezesc și plâng.

De ce? Deoarece părinți nu trebuie să intervină în viața copiilor.

Dacă copiii și-au găsit sufletul pereche, părinții ar trebui să-i lase în pace, să nu se bage în viața lor! Datoria părinților este să-i ajute cu un sfat și o vorbă bună.

Păcat că multe mame înțeleg acest lucru foarte târziu.”