În salonul liniștit al spitalului, aparatele au început brusc să emită semnale stridente. Liniile de pe monitor s-au mișcat neașteptat, ca și cum organismul pacientului ar fi primit un impuls necunoscut. Ritmul cardiac a accelerat, iar respirația artificială părea să fie înlocuită de primele încercări autonome ale corpului.
— Ce se întâmplă acolo?! — a strigat asistenta, năvălind în cameră.
Medicii au venit imediat, neîncrezători în ceea ce vedeau. În fața lor, tânărul ofițer – considerat fără șanse – își recăpăta singur funcțiile vitale. Clipitul său lent și mișcarea discretă a degetelor păreau imposibile după atâtea săptămâni de tăcere.
Alături de pat, câinele său credincios lătra și îl atingea cu botul, ca și cum l-ar fi chemat înapoi. Prezența lui, mirosul familiar, energia pe care o transmitea – toate păreau să fi declanșat în mintea ofițerului dorința de a lupta încă o dată pentru viață.
Deși slăbit și cu privirea încă încețoșată, tânărul a reușit să își fixeze ochii asupra companionului său patruped, iar pe chipul lui obosit s-a ivit o umbră de zâmbet.
Medicii, rămași fără cuvinte, s-au privit între ei. Unul dintre ei a rostit aproape șoptit:
— Se pare că nu degeaba i-am dat voie să-și ia rămas-bun.
⚠️ Notă: Povestea de mai sus este o lucrare de ficțiune, inspirată din întâmplări și personaje reale. Numele, detaliile și circumstanțele au fost modificate din rațiuni creative. Orice asemănare cu persoane sau evenimente concrete este întâmplătoare. Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru interpretări eronate.
